Predoslovie.

Iaca şi-a doua mea cărţulie, adică mai bine zis cea din urmă. Nu voiam cu nici un chip s-o dau în vileag. Nu zău, cade-se să sfârşească odată. Aflaţi că la noi în cătun au cam început să mă râdă oamenii. S-a hututuit, zic ei, şi taman la bătrâneţe a dat în mintea copiilor! Aşa şi este. Mi-a sunat demult ceasul să mă astâmpăr. Dar dumneavoastră poate credeţi, iubiţi cititori, că mă prefac numai că-s bătrân. La ce m-aş preface, când nu mai am dinte în gură! Când dau de ceva moale, mai mozolesc eu ce mozolesc, dar cum s-o brodi ceva tare, pofta-n cui. Aşa dar, mai aveţi o cărţulie. Numai să nu săriţi cu gura pe mine, că nu se cade să ocărăşti omul de care te desparţi, mai cu seamă că numai Cel de Sus ştie dacă ne-om mai vedea! Afară de Foma Grigorievici veţi mai da aici peste povestitori pe care nu-i cunoaşteţi. Cât despre cuconaşul acela care vorbea atât de sucit, că nici cei mai isteţi dintre moscoviţi nu-l pricepeau, aflaţi că i s-a pierdut urma. După ce s-a ciondănit cu toată lumea, nici c-a mai dat pe la noi. Cum? Nu v-am spus încă ce s-a-ntâmplat cu dânsul? Mare comedie! Staţi s-ascultaţi: anul trecut – pe la începutul verii – era pare-mi-se taman de ziua mea – mi-au venit nişte musafiri… (Trebuie să vă spun, dragi cititori, că oamenii din cătunul nostru – aibă-i Domnul sub oblăduirea sa – nu uită niciodată de moşneagul de mine. Sunt cincizeci de ani de când am început să ţin minte ziua mea, dar câţi ani am, n-aş putea spune, şi nici baba mea nu ştie. Să tot am vreo şaptezeci. Părintele Haralambie, preotul din Dicanca, ştia el când m-am născut, păcat numai că-s cincizeci de ani de când s-a mutat pe ceea lume). Şi cum spuneam, au venit la mine musafiri: Zahar Chirilovici Ciuhopupenco, Stepan Ivanovici Curocica, Taras Ivanovici Smacinenchi şi asesorul Haralampi Chirilovici Hlosta; mai venise unul… da zău că i-am uitat şi numele şi pronumele. Osip… Osip… Doamne, tot Mirgorodul îl ştie! Când vorbea, avea obiceiul să pocnească mai întâi din degete şi să-şi pună după asta mâinile în şolduri… Ei, lasă-l în plata Domnului! Mi-oi aduce eu aminte de dânsul cu alt prilej. Mai venise şi cuconaşul acela din Poltava, pe care îl cunoaşteţi; pe Foma Grigorievici nu-l mai pun la număr fiindcă-l socotesc de-ai casei. Se porni vorba de una şi de alta (trebuie să atrag luarea-aminte domniilor voastre că noi când stăm la taifas niciodată nu batem câmpii. Mie nu-mi place decât vorba cumpănită şi cu miez care, cum s-ar zice, nu numai că te desfată, dar te mai şi învaţă câte ceva). Aşa că am început să vorbim despre felul cum trebuiesc puse merele la murat. Baba mea a spus că-ntâi şi-ntâi iei merele şi le speli bine, apoi le moi în cvas, iar după asta… „Degeaba! Dacă faci aşa, nimica nu iese” – îi tăie vorba cuconaşul din Poltava, vârându-şi mâna între bumbii de la piept ai caftanului de culoarea mazării şi plimbându-se ţanţoş prin odaie. „Nici vorbă că nimica nu iese. Merele trebuiesc mai întâi presărate cu ienupere şi de-abia apoi…” Acuma, cinstiţi cititori, staţi şi judecaţi. Auzit-aţi dumneavoastră ca merele să se presare cu ienupere? Că se pun foi de pomuşoară, de calomfir şi trifoi, nu zic, dar să pui ienupere, n-am pomenit. Mă-ncumet a zice că-n aceste rânduieli pe baba mea n-o întrece nimeni. Judecaţi acum şi dumneavoastră. L-am luat cu binişorul la o parte, ca pe un om cumsecade, şi i-am spus: „Ascultă, Macar Nazarovici, hai, nu te face de râsul lumii. Nu eşti om de rând! Singur mi-ai spus c-ai stat odată la masă cu guvernatorul. Ei, cearcă de spune acolo una ca asta! Râd toţi de tine!” Şi ce credeţi că mi-a răspuns? Nimic! A scuipat pe podele, şi-a luat căciula şi-a plecat. Să-şi fi luat măcar rămas bun de la cineva, sau, barem, să fi dat din cap la plecare! Ţi-ai găsit! N-am auzit decât teleguţa lui cu zurgălăi trăgând la scară, s-a urcat în ea şi dus a fost. Bine că s-a dus! N-avem noi nevoie de astfel de oaspeţi! Drept să vă spun, cinstiţi cititori, pacoste mai mare pe lume nu-i ca asemenea boieri. O fi fost el, moşu-său, ipistat, dar ce-i cu asta? Trebuie să-şi ţie numaidecât nasul pe sus? Şi ce, mă rog, boieria asta de ipistat e chiar atât de mare? Sunt, slavă Domnului, boieri şi mai mari. Nu, hotărât nu. Asemenea ciocoiaşi nu sufăr. Uite, de pildă, Foma Grigorievici. Nu pare cine ştie ce, dar e destul să-l priveşti bine ca să-i citeşti pe faţă nobleţă; până şi atunci când trage pe nas tabac de cel prost, tot falnică-i înfăţişarea, aşa că, vrând-nevrând, te smereşte. Iar când îl asculţi cântând în strană, ţi-e mai mare dragul! Te topeşti, nu alta!… Pe când celălalt…

Ei, dă-l încolo! Credea că nu ne putem lipsi de poveştile lui. Uite că tot s-au adunat destule ca să umplu o cărţulie.

Nu uit că v-am făgăduit şi o poveste din ale mele în cărţulia asta. Aşa mă şi chiteam să fac, dar mi-am dat seama că pentru snoava mea ar fi fost nevoie de vreo trei cărţulii ca asta. Mă chibzuiam mai întâi s-o tipăresc deosebit, dar m-am răzgândit, căci vă cunosc eu: o să vă bateţi joc de mine, om bătrân. Asta, ba! Rămâneţi cu bine. N-o să ne mai întâlnim multă vreme, niciodată poate. Ei şi? De-oi fi ori de n-oi mai fi pe faţa pământului, pentru dumneavoastră tot una e. An după an va trece şi nimeni dintre dumneavoastră n-are să-şi mai aducă aminte de bătrânul prisăcar Panco Roşcovanul şi-n nimeni n-or mai stărui păreri de rău. (În originalul rusesc urmează un glosar de cuvinte ucrainiene întocmit de însuşi autorul.)