I.

Duduia marginea Kievului de tămbălău. Esaulul Gorobeţ prăznuia nunta feciorului său. La casa esaulului se adunase puzderie de oaspeţi. Mai înainte vreme, oamenilor le plăcea să mănânce bine, să bea şi mai bine, dar mai presus de toate, cheful în mare cinste îl aveau. Venise călare pe roibul lui şi cazacul zaporojean Michitca, tocmai din câmpia Pereşlee de-a-dreptul de la un chiolhan, unde şapte zile şi şapte nopţi în şir cinstise cu vin roşu şleahticii crăieşti. Şi mai venise de la răzeşia lui, aflată într-o văiugă dintre două dealuri, pe cela mal al Niprului, Danilo Burulbaş, fratele de cruce al esaulului, cu Caterina, tânăra-i nevastă, şi cu fătul lor ce-abia împlinise anul. Mult s-au minunat oaspeţii de faţa albă a panei Caterina, de sprâncenele-i negre cum e catifeaua nemţească, de fusta-i mândră şi de scurta de serasir albastru, cum şi de botforaşii ei cu potcoave de argint. Mai mult ca de toate însă, s-au minunat cu toţii că nu venise şi bătrânul tată al Caterinei. Bătrânul hălăduise în totul numai un an peste Nipru, pierind apoi fără de veste şi lipsind vreme de douăzeci şi unu de ani. Nu s-a întors la fiică-sa decât după ce ea se măritase şi plodise89 băiatul. Bătrânul, de bună-seamă, ar fi avut multe minunăţii de povestit. Şi cum să n-aibă după atâta hoinăreală pe meleaguri străine! Pe acolo toate sunt altfel, nici oamenii nu-s la fel, nici biserici creştineşti nu se află… Dar bătrânul nu venise: asta este!

Li s-a pus dinainte oaspeţilor votcă fiartă cu stafide şi prune, şi un blid mare, plin cu colaci de nuntă. Lăutarii au amuţit un scurt răstimp, au pus la o parte chimvalele, scripcile şi dairalele şi au prins a mânca din coaja de dedesubt a colacilor, în aluatul cărora fuseseră puşi bani. În vremea asta, fetele şi nevestele tinere şi-au şters gura cu basmaua cu cusături şi au ieşit iarăşi din rânduri la joc; pe când flăcăii cu mâinile în şold îşi roteau ţanţoşi ochii în juru-le gata să se repeadă în întâmpinarea lor, bătrânul esaul a scos din casă. două icoane, pregătindu-se să blagoslovească mirii. Esaulul primise icoanele în dar de la preacuviosul stareţ Vartolomei, un schimnic bătrân. Podoabele de pe icoane erau sărăcuţe; nici aur, nici argint nu lucea pe ele, dar nu era putere necurată care să se apropie de cel ce le avea în casă. Esaulul ridicase icoanele şi se pregătea să rostească o scurtă rugăciune, când deodată, copiii care se jucau în ţărână prinseră a ţipa speriaţi. Toată adunarea se trase grabnic înlături şi oamenii cuprinşi de groază arătau cu degetul un cazac care stătea în mijlocul lor. Nimeni nu ştia cine-i cazacul. El îi trăsese o căzăcească îndrăcită, înveselind pe cei din juru-i. Când a ridicat însă esaulul icoanele, cazacul se schimbă pe loc la faţă: nasul i s-a lungit, aplecându-i-se într-o parte, ochii, căprui pân-atunci, i se înverziră, prinzând a-i juca în cap, buzele i se învineţiră, bărbia-i tresări, ascuţindu-i-se ca o suliţă, din gură îi ieşi un colţ, la ceafă îi răsări un gheb şi, văzând cu ochii, cazacul se preschimbă în moşneag.

— El e! El e! începură să strige oamenii, îndesându-se unii în alţii.

— Iar a venit vrăjitorul! strigau mamele, luându-şi copiii în braţe.

Falnic şi plin de măreţie, esaulul ieşi înaintea celorlalţi şi, punând icoanele în faţa necuratului, rosti cu glas puternic:

— Piei, satană! N-ai ce căuta aici!

S-a auzit un şuier, urmat de o scrâşnire de colţi de lup parcă, şi ciudatul moşneag se făcu nevăzut.

Mulţimea începu să freamăte şi să murmure, ca marea pe furtună.

— Ce fel de vrăjitor o fi? întrebau tinerii nepricepuţi în de-ale vieţii.

— Ne paşte o nenorocire… spuneau bătrânii, clătinând din cap.

Şi peste tot, în curtea largă a esaulului, oamenii începură a se aduna în jurul câte unui povestitor, ca să asculte snoave despre straniul vrăjitor. Dar fiecare alta spunea, şi nimic cu temei.

Oamenii au adus în curte de-a-dura un butoi de mied şi găleţi cu vin grecesc destule. Se înveseliră cu toţii iarăşi. Lăutarii se porniră din nou. Fetele, nevestele, tinerii şi cazacii sprinteni, învestmântaţi în jupâne ce-ţi luau văzul, se avântară iar în joc. Înfierbântaţi de băutură, bătrâni de nouăzeci şi o sută de ani, amintindu-şi de frumoşii ani ai tinereţii, au intrat şi ei în joc. Au chefuit cu toţii până noaptea târziu, aşa cum nu se mai chefuieşte în zilele noastre. Prea puţini oaspeţi au plecat pe la casele lor. Mulţi au mas peste noapte în curtea îngrădită a esaulului şi cea mai mare parte au adormit nepoftiţi, care pe unde apucase: sub laiţe, pe podele, lângă cai, dinaintea grajdului. Acolo unde aburii vinului cuprinseseră capetele lor căzăceşti, acolo zăceau tolăniţi şi sforăind de răsuna Kievul.