II.

O lumină blândă s-a aşternut peste lume: o cerne luna care s-a ivit de după dealuri. Malul râpos al Niprului s-a îmbrăcat într-o mantie scumpă de damasc, albă ca omătul, iar umbrele s-au retras departe, în hăţiş de pini.

În mijlocul Niprului plutea o luntre de stejar. Doi flăcăi, cu negrele cuşme căzăceşti pe-o ureche, şedeau în faţă la vâslele de sub care zburau stropii în toate părţile, ca scânteile sub amnar.

De ce nu cântau cazacii oare? Nici de călugării papistaşi care bântuie Ucraina, cercând să tragă norodul la papistăşia lor, nici de bătălia de lângă Lacul-Sărat pe care două zile au purtat-o cu hoarda, nimic nu pomeneau. Dar cum să cânte, cum să vorbească de faptele lor căzăceşti, când Danilo, panul lor, e trist şi-ngândurat? Marginea mânecii jupanului roşu-cârmâz i-a lunecat din luntre şi atârnă în apă iar pani Caterina îşi leagănă încetişor copilul, fără să-şi ia ochii de la el, în timp ce pulberea cenuşie de apă îi stropeşte straiul frumos, pe care nici o manta nu-l apără.

Ţi-e mai mare dragul să priveşti de pe apele Niprului dealurile înalte, luncile întinse, pădurile verzi. Dealurile acelea nu-s dealuri şi n-au poale, şi jos, ca şi sus, au piscuri ascuţite şi peste tot, deasupra lor ca şi sub ele, se întinde cerul înalt. Pădurile de pe dealuri nu-s nici ele păduri, ci chica din capul piticului pădurii. El îşi spală barba în apă şi de la barbă în jos şi de la chică în sus e numai cer înalt. Luncile acelea nu-s lunci, ci o cingătoare verde, care încinge mijlocul cerului rotund, iar pe cele două jumătăţi, şi pe aceea de jos, şi pe aceea de sus, pluteşte luna.

Dar pan Danilo n-are ochi decât pentru tânăra-i nevastă.

— Caterino, tânără nevastă, comoara mea, ce s-a întâmplat? de ce te-a cuprins jalea?

— Nu m-a cuprins jalea, Danilo, panul meu, dar m-au înspăimântat afurisitele celea de poveşti cu vrăjitorul. Lumea spune că era aşa de fioros din născare că nici un copil nu voia să se joace cu el. Ai auzit, pan Danilo, ce grozăvii spuneau oamenii despre el. Cică mereu i se năzărea că toţi îşi bat joc de dânsul. De se-ntâmpla să întâlnească om în fapt de seară, era destul să i se pară că omul deschide gura a zâmbire, şi dimineaţa îl găseau mort. Mă simţeam tulburată şi m-am îngrozit foarte auzind acele poveşti. – spuse Caterina scoţând o năframă pe care erau cusute de mâna ei, cu mătase roşie, frunze şi poame şi şterse cu ea obrazul copilului care-i dormea în braţe.

Pan Danilo tăcea mâlc şi privea spre malul din umbră al râului unde departe, după pădure, se zărea un dâmb de pământ negru în dosul căruia se înălţa un vechi castel. Trei cute i se iviră deodată pe frunte, drept deasupra sprâncenelor; cu mâna stângă îşi netezi mustăţile voiniceşti.

— Nu fiindcă-i vrăjitor mi-e groază, începu el, ci mai ales fiindcă-i un oaspete hain. Ce i-a venit să vină? Am auzit că leşii vor să ridice o cetate, ca să ne taie calea la zaporojeni. De o fi să fie adevărat… Să prind numai limbă90 că se află pe acolo vreun bârlog de-al lui, şi mătur eu cuibul dracului. Îi dau foc şi nici corbii n-o să aibă ce mai alege din el. Oricum, socot că trebuie să aibă destul aur şi bogăţii de tot felul. Iaca unde-i sălaşul diavolului acesta. De s-o întâmpla să aibă aur… Acuşi trecem pe lângă cruci. Acolo-i ţintirimul unde putrezesc ciolanele procleţilor lui strămoşi. Lumea spune că erau gata să-şi vândă diavolului pentru bani şi sufletele şi trupurile îmbrăcate cu jupâne jerpelite. Dacă-i adevărat că are aur, nu mai avem acuma de ce sta la cumpănă, căci nu totdeauna poţi dobândi aur în războaie…

— Ţi-am înţeles gândul. N-aştepta nimica bun din întâlnirea asta cu vrăjitorul. Dar de ce ţi se curmă suflarea? Îţi încrunţi sprâncenele şi privirea ţi-e întunecată. Mie-mi pare că întâlnirea asta cu vrăjitorul nu-i a bine.

— Taci, femeie! răcni Danilo. Cine se ia după voi, ca voi ajunge! Ia dă-mi un foc, flăcăule, să-mi aprind luleaua.

— Şi se întoarse spre unul dintre luntraşi, care scoase foc din luleaua lui, potrivindu-l în luleaua panului său.

— Auzi! Mă sperie cu vrăjitorul! urmă Danilo. Cazacul, slavă Domnului, nu se teme nici de draci, nici de popi. Dacă ne-am potrivi noi la neveste! Dar luleaua şi sabia e nevasta noastră. Nu-i aşa, luntraş?

Caterina tăcu, aţintindu-şi privirea în apa adormită şi uşor încreţită de vânt. Niprul sticlea de luciri argintii ca blana lupului în miez de noapte.

Luntrea coti, începând să lunece de-a-lungul malului păduros. Pe mal se vedea un ţintirim, unde se învălmăşeau, unele-n altele, cruci putrede. Printre cruci nu creşteau tufe de călin, nici nu înverzea iarba, ci numai razele lunii le mai încălzea din înaltul ceresc.

— Măi luntraşi, n-auziţi ţipete? Ne cheamă cineva în ajutor, spuse pan Danilo, întorcându-se către vâslaşii lui.

— Ba auzim şi ni se pare că vin chiar dintr-acolo, spuseră cei doi flăcăi deodată, arătând spre ţintirim.

Dar, nepristan91, totul amuţi. Luntrea coti iarăşi şi începu să înconjure ieşitura malului. Vâslaşii scăpară vâslele deodată, zgâind ochii mari. Pan Danilo încremeni şi el. Groaza şi frigul le îngheţase cazacilor sângele-n vine.

O cruce de pe un mormânt se clătina şi din el se ridică un mort schilav. Barba-i ajungea până la brâu, iar ghearele erau mai lungi decât degetele. Mortul îşi ridică încet mâinile. Faţa îi tresări schimonosindu-i-se. Chinurile pe care le îndura erau, se vede, groaznice. „Mă-năbuş, mă-năbuş!…” gemea el cu glas sălbatic şi neomenesc. Glasul îi era ca un cuţit care-ţi scrijelea inima. Dintr-odată mortul intră în pământ. Se mai clătină o cruce, şi alt mort se ridică din mormântul lui, mai înfricoşător şi mai înalt ca cel dintâi. Barba îi bătea în genunchi, iar ghearele erau încă şi mai lungi ca ale celuilalt. Mortul acesta urla şi mai cumplit: „Mă-năbuş!” şi intră şi el înapoi în pământ. Se clătină apoi a treia cruce şi al treilea mort se ridică. Părea că numai oasele i se ridicaseră, sus de tot, deasupra pământului. Barba îi ajungea la glezne. Ghearele-i lungi se înfigeau în ţărână, înspăimântător îşi întinse mâinile în sus, de parc-ar fi vrut să apuce luna din tării şi slobozi un răcnet de-ai fi zis că cineva încerca să-i taie oasele îngălbenite cu fierăstrăul…

Copilul care dormea în braţele Caterinei scoase un ţipăt şi se trezi. Ţipă şi pani Caterina. Vâslaşilor le căzură căciulile în Nipru, iar pe pan îl trecură fiorii. Deodată, totul se potoli de parcă nici n-ar fi fost, dar mai trecu o bună bucată de vreme până ce vâslaşii să pună iarăşi mâna pe vâsle.

Burulbaş se uita cu îngrijorare la tânăra lui nevastă înspăimântată cum îşi legăna în braţe copilul care plângea şi, strângând-o la pieptul lui, o sărută pe frunte.

— N-ai de ce te speria, Caterină, priveşte, nu-i nimic, îi spuse, arătând cu mâna de jur împrejur. Vrăjitorul cată să sperie oamenii, ca nimeni să nu acolisească la bârlogul lui. Dar cu una ca asta nu sperie decât muierile. Dă-mi, rogu-te, băiatul în braţe, şi spunând asta, pan Danilo ridică feciorul şi-l sărută. Nu-i aşa, Ivan, că nu te temi de vrăjitori? Hai, spune-mi: „Nu, tătucă, sunt cazac!” Hai, nu mai plânge. Uite, acuşi suntem acasă. Cum om ajunge, o să-ţi dea mama caşă, o să te culce în leagăn şi o să-ţi cânte:

Nani, nani, nani!

Nani, nani, puişor, Creşti frumos şi repejor, Spre faima cazacilor Şi spaima duşmanilor.

Ia spune şi tu, Caterină, mie-mi pare că lui taică-tău nu-i e voia să trăiască în bună înţelegere cu noi. De când a venit e tot posomorât şi încruntat, de parcă i s-ar fi înecat corăbiile… Dacă ştia că n-are să-i placă, de ce a mai venit? N-a vrut să bea pentru libertatea noastră căzăcească, n-a legănat copilul în braţe… La început mă bătea gândul să-i spun tot ce aveam pe suflet, dar nu ştiu ce era cu mine, că mi se opreau vorbele pe buze. Nu. Taică-tău n-are inimă de cazac. Inimile de cazaci, oriunde s-ar întâlni, numai din piept nu se smulg ca să se apropie!… Ce-i, flăcăii mei dragi? Mai este mult până la mal? Las-că vă dau eu căciuli noi. Ţie, Steţco, am să-ţi dau una de catifea, cu fundul cusut cu fir de aur. I-am scos-o unui Tătar, cu cap cu tot. Armele şi tot ce avea mi le-am luat, numai sufletul i l-am slobozit. Ei, trageţi la mal. Uite, Ivan, am ajuns acasă, şi iaca, tu tot plângi. Ia-l tu, Caterină.

Toţi au sărit pe mal. După deal se ivi un acoperiş de paie. Acolo erau casele strămoşeşti ale lui pan Danilo. Dincolo de ele mai era un colnic, după care se întindea câmpia, pe care şi o sută de verste să fi mers, nu întâlneai picior de cazac.