I.

Traiu-n casă mă-apasă,
Du-mă unde-s lăutari,
Unde joacă fete mari,
Unde-i chiot de flăcăi,
Trâmbiţe şi zurgălăi.

Dintr-o veche legendă.

Cât de frumoase şi pline de farmec sunt zilele de vară în Malorusia10! Ce fierbinţi şi toropitoare sunt ceasurile acelea când amiaza străluceşte neclintită, cuprinsă de arşiţă, când nesfârşitul ocean de azur, boltindu-se leneş peste stepă, pare să fi adormit, cufundat în desfătare şi strângându-şi iubita într-o îmbrăţişare cerească! Pe cer, nici un nor; pe câmp nici un murmur. Parcă totul ar fi murit.

Numai sus, în tăriile albastre, tremură câte o ciocârlie şi cântecele ei de argint lunecă pe treptele văzduhului spre glia îndrăgită. În răstimpuri, strigătul pescăruşului sau chemarea duioasă a pitpalacului răsună în stepă. Leneşi şi nepăsători, ca nişte călători fără ţintă, stejarii se-nalţă cu creştetul în nori, iar razele orbitoare ale soarelui, pe alocuri aprind minunate văpăi în frunzişul bogat, pe alocuri aruncă o umbră neagră ca noaptea, pe care numai când vântul se înteţeşte, scapără scântei de aur. Ca o ploaie de smaragde, topaze şi safire, se lasă în zbor gângănii străvezii peste grădinile pestriţe, umbrite de lujerele zvelte de floarea soarelui. Căpiţele sure de fân şi snopii aurii de grâu s-au aşezat ca o tabără pe câmpie, întinzându-se cât vezi cu ochii. Ramurile încărcate ale cireşilor, prunilor, merilor şi perilor se încovoaie sub greutatea poamelor. Într-un cadru de verdeaţă se vede, sus – cerul; jos – oglinda lui cristalină – râul. Cât de plină de încântări şi desfătare e vara în Malorusia.

O asemenea mândreţe strălucea într-o zi fierbinte a lunii August, din anul o mie opt sute… opt sute… să tot fie vreo treizeci de ani de atunci. Pe o întindere cam de zece verste, drumul ce duce spre Sorocinţî mişuna de lume care se grăbea din toate cătunele, şi mai apropiate şi mai depărtate, spre iarmaroc. Dis de dimineaţă porniseră caravanele de ciumaci11 cu sare şi peşte. Munţi de oale învelite în fân înaintau încet, nemulţumite parcă de atâta închisoare şi întuneric. Pe ici-colo, câte-o oală sau vreo strachină zugrăvită în culori vii se iţea fudulă din coşul înalt cocoţat pe căruţă atrăgând privirile înduioşate ale iubitorilor de asemenea frumuseţi. Mulţi drumeţi aruncau priviri pizmaşe stăpânului acestor comori – un olar vânjos, care păşea încet alături de marfa lui, învelindu-şi cu grijă arătoasele odrasle de lut în fânul de care le era lehamite.

Mai la o parte, un car tras de nişte boi osteniţi se târa singuratic, gemând sub saci, fuioare de cânepă, pânzeturi şi altele de-ale gospodăriei, iar îndărătul lui mergea alene stăpânul, în cămaşă curată de pânză albă şi şalvari tot de pânză, plini de pete. Omul îşi ştergea cu mişcări domoale sudoarea care-i curgea pe faţa arsă de soare şi-i picura până şi de sub lungile-i mustăţi, albite de acel necruţător meşter-bărbier care vine nepoftit şi la fetele frumoase, şi la cei hâzi, pudrând de milenii, cu sau fără voie, întregul neam omenesc. Legată de car, alături de el, păşea o iapă, a cărei călcătură potolită arăta vârsta înaintată. Mulţi drumeţi, şi mai ales flăcăi, trecând pe lângă mujic îşi scoteau cuşmele. Dar nu mustaţa lui căruntă, şi nici mersul lui ţanţoş, nu-i îndemnau la asta. Era de-ajuns să-ţi înalţi puţin privirea, ca să-ţi dai seama de tâlcul acestui respect: în vârful carului şedea mândreţea lui de fată. Era la faţă rotundă, cu sprâncene negre arcuite pe ochii căprui şi sclipitori, cu buzele ca trandafirul, zâmbind cu nepăsare. Avea în păr, ca o cunună împletită din cordele albastre şi roşii, laolaltă cu cozile, şi un mănunchi de flori de câmp pe capu-i drăgălaş. Toate o desfătau, toate i se păreau ciudate şi noi… şi ochişorii ei frumoşi cătau fără încetare în toate părţile. Şi cum să nu-i fugă ochişorii? Se ducea pentru întâia oară la iarmaroc! O fată de optsprezece ani, pentru întâia oară la iarmaroc!… Dar nu bănuiau trecătorii şi căruţaşii cât se zbătuse fata până să-l înduplece pe tată-său s-o ia cu dânsul. Cât despre el, ar fi luat-o demult, şi cu dragă inimă, dacă n-ar fi fost la mijloc şi maştiha, femeie rea, care-şi ţinea bărbatul în frâu cu aceeaşi iscusinţă cu care ţinea el hăţurile bătrânei iepe pe care, drept răsplată pentru atâţia ani de slujbă, o ducea acum s-o vândă. Îndărătnică femeie! Dar noi am şi uitat că şi ea se afla tot acolo, în vârful carului. Purta o frumoasă scurtă de postav verde pe care, ca pe blănile de hermină, erau cusute nişte codiţe, numai că erau roşii, o plahtă12 scumpă, cadrilată, ca o tablă de şah, iar pe cap avea o scufie de cât, de o culoare aprinsă, care sporea fudulia chipului ei dolofan şi stacojiu. Din întreaga ei înfăţişare răzbătea ceva atât de neplăcut şi de amarnic, încât privirile speriate ale drumeţilor se îndreptau grabnic spre obrajii surâzători ai codanei.

În faţa călătorilor noştri începea să se ivească satul Psiol. De departe venea o boare răcoroasă, care se făcea şi mai simţită după căldura aceea copleşitor de năbuşitoare. Printre frunzele cu felurimi de verde ale arţarilor, mestecenilor şi plopilor împrăştiaţi la întâmplare prin luncă, se întrezăriră scânteieri strălucitoare, adiind răcoare, şi apa, crăiasa, îşi dezveli pieptul de argint pe care cădeau bogatele plete verzi ale copacilor. Cu toane, ca o mândră crăiasă în clipa de încântare când îşi vede în oglinda credincioasă fruntea mândră şi luminoasă, umerii gingaşi şi gâtul de marmoră, umbrit de un văl întunecat, schimbându-şi nepăsătoare podoabele după nesfârşitele nazuri ale închipuirii – la fel şi ea îşi schimbă ţărmurile mai în tot anul, alegându-şi altă albie şi împrejmuindu-se cu noi şi felurite privelişti. Şiruri de mori îi ridică pe roţile lor greoaie valurile mari, aruncându-le cu putere, sfărâmându-le în stropi şi acoperind de pulbere şi zgomot împrejurimile. În vremea asta, carul cu drumeţii noştri trecea pe pod. Râul, în toată frumuseţea şi măreţia lui, se întindea în faţa lor ca o oglindă. Cerul, pădurile verzi, oamenii, carele cu olărie, morile – tot ce cuprindeai cu ochii, răsfrânt în apă cu capul în jos, stătea locului sau mergea, fără a se prăbuşi în minunatele adâncuri albastre. Înaintea acestei privelişti, frumoasa fată căzu pe gânduri şi uită să-şi mai ciugulească roata de floarea soarelui cu care se îndeletnicise atât de sârguincios în tot timpul drumului; când, deodată, cuvintele: „Măi-măi, ce fată!” îi loviră auzul. Întorcând capul, zări pe pod o ceată de flăcăi, dintre care unul îmbrăcat mai fercheş decât ceilalţi, într-o svitcă13 albă şi cu căciulă brumărie de astrahan în cap, ţinea mâinile în şolduri şi privea cu îndrăzneală călătorii. Frumoasa nu putu să nu bage de seamă faţa lui arsă de soare, plină de farmec, şi privirea lui focoasă, care căuta parcă s-o străpungă; îşi plecă ochii la gândul că poate chiar el să fi fost acela care rostise cuvintele de adineaori.

— Ce mândreţe de fată! spuse iar flăcăul cu svitca albă, fără a-şi lua ochii de la ea. Mi-aş da tot ce am numai s-o pot săruta. Hei, da' uite şi dracul!

Un hohot de râs răsună din toate părţile. Împopoţonatei neveste a gospodarului, care păşea agale pe lângă car, nu-i prea venea la socoteală asemenea întâmpinare; obrajii ei stacojii se aprinseră ca para focului şi o ploaie de ocări se abătu pe capul cutezătorului curtezan:

— Îneca-te-ai să te-neci, derbedeule! Cădea-i-ar lui tat-tău o strachină în cap! Frânge-ş-ar gâtul pe gheaţă. Antihristule! Pârli-i-ar dracul barba pe ceea lume!

— Ia-auzi ce mai ocări! spuse flăcăul, uluit de acest potop de binecuvântări neaşteptate. Şi nici limba n-o ustură pe hoaşca14 asta!

— Eu, hoaşcă? strigă frumoasa de altădată. Prăpăditule! Şterge-ţi nasul întâi. Nemernicule! N-am văzut-o pe maică-ta, dar ştiu că-i o lepădătură şi tată-tău şi mătuşă-ta şi toţi sunt lepădături! Eu, hoaşcă? Vezi că mai ai caş la gură…

În vremea asta, carul începuse a coborî podul, aşa că vorbele ei din urmă se pierdură, dar flăcăul nostru nici gândea să se lase bătut şi, fără să se mai codească, luă un glomotoc de noroi şi-l aruncă după car. Lovitura nimerise peste toate aşteptările; scufia nouă de cât fu mânjită toată şi râsul necuviincioşilor flăcăi răsună şi mai tare. Fercheşa dolofană clocotea de necaz, dar cum în vremea asta carul se depărtase destul de mult, toată răzbunarea ei se revărsă asupra fiicei vitrege, care n-avea nici o vină şi asupra blajinului ei soţ care, obişnuit demult cu asemenea izbucniri, tăcea cu îndărătnicie, ascultând nepăsător furtuna de vorbe a mânioasei lui neveste. Cu toate acestea, limba ei neobosită tot îi mai umbla în gură duruind, până ajunseră la cumătrul şi vechea lor cunoştinţă, cazacul Ţâbulea. Această întâlnire a cumetrilor, care nu se mai văzuseră demult, alungă pentru câtva timp amintirea neplăcutei întâmplări. Călătorii noştri începură să vorbească despre iarmaroc şi se mai odihniră puţin după drumul lung pe care-l făcuseră.

II.

Doamne, Dumnezeule! Ce nu găseşti la iarmaroc: roţi, geamuri, dohot, tutun, curele, ceapă şi tot soiul de târgoveţi… aşa că de-ai avea şi treizeci de ruble în chimir, tot n-ai putea cumpăra tot iarmarocul.

Dintr-o comedie malorusă.

Aţi avut, desigur, prilejul să auziţi de departe o cădere de apă. Împrejurimile trezite vuiesc şi un haos de sunete minunate şi nelămurite trece, în iureş, prin faţa voastră. Nu-i aşa că aceleaşi simţăminte vă cuprind într-o clipă în iureşul unui iarmaroc de ţară, când toată mulţimea se încheagă într-o dihanie uriaşă, care-şi mişcă trupul prin piaţă şi pe uliţele înguste, strigând, vuind şi râzând în hohote? Zgomotele, gâlceava, mugetele, zbieretele, urletele – totul se contopeşte într-o larmă asurzitoare. Boi, saci, fân, ţigani, străchini, femei, turtă dulce, căciuli – tot ce ţi se perindă pe dinaintea ochilor e viu, colorat, pestriţ şi învălmăşit. Felurite voci se acoperă unele pe altele şi nici un cuvânt nu poţi prinde în această harababură. Din toate ungherele iarmarocului răsună numai pocnete. Precupeţii bat palma, căruţele se strică, fierul zăngăne, scândurile aruncate la pământ trosnesc, iar tu, ameţit, nici nu mai ştii încotro s-o apuci. Mujicul nostru, şi fata lui cu sprâncene ca pana corbului, au ajuns şi ei la iarmaroc şi demult îşi tot fac loc cu coatele prin înghesuială. Se apropie de o căruţă, se uită la alta, întreabă de preţuri, dar gândul lui e tot la cei zece saci de grâu şi la iapa bătrână pe care le-a adus să le vândă. Dar pe fată n-o prea trăgea inima la carele cu făină şi grâu. Asta i-o puteai ghici după faţă. Inima o trăgea spre corturile de pânză, unde erau frumos orânduite panglici roşii, cercei de cositor, cruci de aramă şi ducaţi pentru salbe… Totuşi şi aici erau multe lucruri care o ispiteau. Mare haz făcea când câte un ţigan şi un mujic îşi băteau palma aşa de vârtos că se strâmbau de durere, când vreun jidov15 beat dădea cu genunchiul în spatele vreunei femei; când precupeţele se sfădeau aruncându-şi înjurături şi raci, când câte un muscal, mângâindu-şi cu o mână barba ca de ţap, iar cu cealaltă… Dar, deodată, fata simţi că cineva o trage de mâneca înflorată cu arnici a cămăşii. Întoarse capul şi în faţa ei văzu flăcăul cu svitcă albă şi cu ochii strălucitori. O trecu un fior şi inima începu să-i bată cum nu-i mai bătuse încă la nici o bucurie şi la nici o durere. I se păru şi neaşteptat, şi încântător şi nu-şi dădea seama ce-i cu ea.

— Nu te teme, inimioara mea, nu te teme, îi şopti el, apucându-i mâna. N-am să-ţi spun nimic de rău… „Poate că e adevărat că n-ai să-mi spui nimic de rău, se gândi frumoasa fată, totuşi mă simt nu ştiu cum… se vede că-i necuratul! Ştiu doar bine că nu se cade… şi totuşi n-am putere să-mi scot mâna dintr-a lui…”

Mujicul se întoarse ca să-i spuie ceva fetei, dar cuvântul „grâu” se auzi de undeva. Cuvântul ăsta fermecat îl făcu să se apropie îndată de cei doi negustori care sporovăiau16 cu glas tare şi toată luarea lui aminte, odată prinsă de vorba lor, n-o mai putu abate nimic. Iată ce vorbeau negustorii despre grâu.

III.

Ca el nu-i altu-n lumea-ntreagă!

Vezi ce mândreţe de flăcău?

Bea basamac de parcă-i bragă!

Cotlearevschi, „Eneida”.

— Crezi, fârtate, că n-a merge grâul nostru? spuse un om cu şalvari de pânză pestriţă, unsuroşi şi pătaţi cu dohot, pasă-mi-te un târgoveţ, venit de undeva dintr-un târguşor, către un altul, cu un cogeamite cucui în frunte şi îmbrăcat în svitcă albastră, peticită pe alocuri.

— Nici vorbă! De-om vinde mai mult de-o dimerlie17 îmi prind ştreangul de gât şi mă spânzur de copacul ăsta, ca un cârnat din ajun.

— Ce tot băsneşti18, fârtate? Nimeni n-a adus grâu, afară de noi, mai zise omul cu şalvarii pestriţi.

„Trăncăniţi cât vreţi… se gândea tatăl frumoasei noastre, fără să scape un cuvânt din vorba celor doi precupeţi, că eu am puşi de o parte zece saci”.

— Vorba e că acolo unde-şi bagă dracul coada, mai mult folos ca de la un muscal flămând nu iese, spuse cu tâlc omul cu cucuiul în frunte.

— Care dracul? întrebă omul cu şalvarii pestriţi.

— Păi n-ai auzit ce zvon umblă printre oameni? urmă cel cu cucuiul în frunte, aruncându-i chiorâş o privire încruntată.

— Ei?

— Ei, ei. Asesorul19 – n-ar mai ajunge să-şi şteargă gura de şliboviţă boierească – a ales pentru iarmaroc un loc blestemat, unde poţi să crăpi şi nu vinzi nici un bob de grâu. Vezi colo, sub deal, şopronul acela vechi şi dărăpănat?

— La aceste vorbe, tatăl fetei, hulpav20 să afle mereu câte ceva, se apropie şi mai mult. Era numai ochi şi urechi.

— Prin şopronul cela se zbenguie dracul în voie şi nici un iarmaroc nu s-a isprăvit fără nenorocire. Aseară, târziu, trecea pe acolo pisarul21 de plasă şi numai ce văzu în ferăstruica de la pod ieşind un rât de porc şi grohăind de-l trecură fiori de gheaţă. Ei, ce te faci acum dacă te pomeneşti iarăşi cu svitca roşie?

— Ce-i cu svitcă asta roşie?

La aceste vorbe, ascultătorul nostru simţi că i se ridică părul măciucă şi, întorcând înspăimântat capul, îşi văzu fata şi flăcăul îmbrăţişaţi, şoptindu-şi vorbe dulci, nepăsători la cele din jur, şi uitând de toate svitcele din lume. Asta îi alungă spaima, întorcându-l în obişnuita lui nepăsare.

— Da' ştiu că te pricepi la îmbrăţişat, fârtate! Eu abia a patra zi după nuntă am învăţat cum să strâng în braţe pe răposata mea Hvesica, şi asta încă mulţumită cumătrului, care mi-a fost vornicel ia nuntă, şi m-a pus pe calea cea bună.

Flăcăul oblici22 pe dată că tatăl dragei lui nu-i prea isteţ şi se chibzuia cum să-l tragă de partea lui.

— Dumneata poate nu mă ştii, dar eu te-am cunoscut numaidecât.

— Se prea poate să mă fi cunoscut.

— Dacă vrei îţi spun numele, şi porecla, şi multe altele: te cheamă Solopi Cerevic.

— Chiar aşa, Solopi Cerevic.

— Ia te uită bine, nu cumva mă cunoşti?

— Nu, nu te cunosc. Să nu-ţi fie cu supărare, dar în viaţă mi-a fost dat să văd atâtea feţe, că dracu' le mai ţine minte pe toate.

— Păcat că nu-ţi mai aduci aminte de fecioru-lui Golopupenco!

— Cum, tu eşti feciorul lui Ohrim?

— Păi, cine să fiu dacă nu el? Ştiu că nu-s Zarzavela.

Prietenii îşi scoaseră căciulile şi se porniră pe pupat; dar feciorul lui Golopupenco era hotărât să nu piardă timpul şi să-l ia repede.

— Ei, Solopi, uite, după cum vezi şi dumneata, eu şi cu fiica dumitale ne-am îndrăgostit unul de altul atât de tare, încât am vrea să trăim împreună în veci.

— Ei, Parasca, spuse Cerevic, râzând şi întorcându-se spre fiică-sa. Mai ştii, poate, cum se spune… să mâncaţi din aceeaşi strachină. Ei, ce zici? Batem palma? Şi acum, ginere, de bine ce te-am găsit, hai să bem adălmaşul.

Şi toţi trei se treziră într-o cunoscută cârciumă din iarmaroc, ţinută de o nevastă de jidov, sub un şopron plin de o armată numeroasă de sticle, damigene şi garafe de toate soiurile şi de toate vârstele.

— Ehei, că vrednic mai eşti! De asta îmi placi! spuse Cerevic, puţin cherchelit, văzând că proaspătul ginere îşi turnase o ulcică de o jumătate de oca şi fără a clipi, o golise până la fund, trântind-o apoi de se făcu ţăndări. Ce zici, Parasca, de logodnicul pe care ţi l-am găsit? Ia te uită, ia te uită ce voiniceşte suge!

Şi râzând şi clătinându-se, porni cu fata spre căruţă, pe când flăcăul se îndreptă spre tarabele cu tot felul de găteli, aduse chiar şi de negustori din Gadeaci şi Mirgorod – cele două vestite oraşe din gubernia Poltava. Căuta o lulea de lemn mai arătoasă, cu încrustaţii de alamă; o basma roşie cu flori şi o căciulă, daruri de nuntă pentru socru şi toţi ceilalţi, după cuviinţă.

IV.

Când bărbatul una vrea, Şi muierea altceva, Tu, tot ei să-i faci pe plac…

Cotlearevschi.

— Ei, nevastă! I-am găsit logodnic fetei!

— Numai de asta ne arde! Să căutăm logodnic! Tontule, aşa ţi-e scris pesemne, tot tont să rămâi. S-a mai pomenit oare ca un om cumsecade să alerge după logodnici la vremea asta? Mai bine te-ai fi gândit cum să scapi de grâu! Frumos trebuie să mai arate logodnicul acela! Un coate-goale, un târâie-brâu, de bună-seamă!

— Ba să vezi că nu-i deloc aşa. E chiar o mândreţe de flăcău! Numai svitcă lui face mai mult decât scurteica ta verde şi ciubotele tale roşii. Şi să mai vezi ce straşnic dă de duşcă votca… Să mă ia dracu', şi pe tine la fel, dacă am văzut de când sunt ca un flăcău să bea dintr-o sorbitură o jumătate de oca, cât ai zice valeu!

— Nici vorbă! Fiindcă-i beţiv şi derbedeu îţi e pe plac. Pun rămăşag că-i haimanaua ceia care s-a legat de noi, pe pod. Păcat că nu mi-a căzut în mână; i-aş fi arătat eu!

— Ei şi, Hivrea, chiar dacă ar fi acelaşi, de unde ai scos tu că-i haimana?

— Cum de unde am scos că-i haimana? Of, căpăţână fără minte ce eşti! Auzi! De unde am scos că-i haimana! Da' unde-ţi erau ochii, nătărăule, când treceam prin faţa morii? Ţie puţin îţi pasă dacă, sub nasul tău mânjit de tutun, îţi batjocoreşte cineva nevasta.

— Ei şi ce-i cu asta? Aşa flăcău mai rar! Atâta numai că ţi-a cam feştelit obrazul cu băligar.

— Ce? Nu mă laşi să spun nici o vorbă! Ce-nseamnă asta? Când s-a întâmplat aşa ceva cu tine? De vândut, n-ai vândut nimic, dar timp să tragi la măsea ai găsit…

Văzu atunci şi Cerevic al nostru că se întrecuse cu vorba şi, cât ai clipi din ochi, îşi acoperi capul cu mâinile, sigur fiind că furioasa lui nevastă e gata să-şi bage ghearele în chica lui.

„La dracu! Mai fă acum nuntă dacă poţi! îşi spunea el, depărtându-se de femeia care se tot îndesa într-însul. Va trebui acum să alung de pomană un om cumsecade. Doamne, Dumnezeule! De ce-ai trimes aşa năpastă pe capul păcătoşilor de noi? Nu sunt destule năpaste pe lumea asta, trebuia să mai scorneşti şi nevestele!”

V.

Nu-ţi pleca, arţar, coroana, Cât ţi-e verde firea;

Cât eşti tânăr tu, cazace, Să-ţi alungi mâhnirea!

Cântec malorus.

Rezemat de car, flăcăul cu svitcă albă privea, cu gândul aiurea, mulţimea zgomotoasă din juru-i. Obosit, soarele părăsea lumea, după ce o luminase liniştit dimineaţa şi amiaza; ziua care se stingea se nimenea viu şi fermecător. Vârfurile albe ale corturilor şi tarabelor sclipeau să-ţi ia văzul, scăldate într-o uşoară văpaie trandafirie. Geamurile ferestrelor aduse la vânzare şi îngrămădite unele peste altele ardeau; sticlele şi paharele verzui de pe mesele cârciumăreselor se prefăcuseră în aprinse făclii, grămezile de zămoşi, harbuji şi bostani păreau turnate în aur şi în aramă roşie. Vorbele oamenilor se auzeau tot mai rar şi mai slab. Gurile obosite ale precupeţilor, ale mujicilor şi ale ţiganilor se mişcau tot mai încet, mai leneş. Ici şi colo se aprindeau luminiţe, iar aburul mirositor al găluştelor se răspândea pe străzile tot mai puţin zgomotoase.

— De ce-ai căzut pe gânduri, Griţco? strigă un ţigan înalt, ars de soare, lovind flăcăul nostru pe umeri. Ei, îmi laşi boii cu douăzeci?

— Tu una ştii: boii şi iar boii! Neamul vostru umblă numai după pleaşcă! Să puneţi mâna pe un om cinstit şi să-l înşelaţi, atâta ştiţi!

— Ptiu, drace! Da' furios mai eşti, fără glumă. Nu cumva de ciudă că ţi-ai luat singur logodnică pe cap?

— Nu, nu-i felul meu aşa: eu mă ţin de cuvânt; odată pornit, nu dau înapoi. Dar uite, după câte văd eu, hodorogul de Cerevic n-are obraz, nici de doi bani – a făgăduit şi acuma se codeşte… Da el, de altfel, n-are nici o vină, e un nerod. Astea toate-s mofturile bahadârcei23, pe care am înjurat-o să-i ajungă, astăzi pe pod, când eram cu flăcăii! Hei, de-aş fi eu ţarul sau vreun boier de vază, ce! dintâi lucru pe care l-aş face, i-aş spânzura pe toţi nătărăii care se lasă duşi de nas de muieri…

— Ne laşi boii cu douăzeci dacă-l silim pe Cerevic să ţi-o dea de nevastă pe Parasca?

Griţco îl privi cu mirare. Obrazul tuciuriu al ţiganului arăta în acelaşi timp şi răutate, şi batjocură, şi ceva josnic şi semeţ; oricine l-ar fi privit, s-ar fi încredinţat repede că în acest suflet de om clocotesc virtuţi care nu-şi află pe pământ decât o răsplată: spânzurătoarea. Gura adâncită, între nas şi bărbia ascuţită, pe care flutura, mereu un surâs veninos, ochii mici, dar vii ca para focului, şi râvnele şi gândurile lui ascunse, care scăpărau ca fulgerele pe chipul lui, toate acestea cereau parcă un vestmânt deosebit, ciudat, aşa cum îl şi avea. Un caftan cafeniu închis, pe care orice atingere l-ar fi putut parcă preface în pulbere, plete negre, lungi şi încâlcite, ce-i cădeau pe umeri, şi ciubote încălţate de-a-dreptul pe picioarele-i goale şi arse de soare. Totul părea contopit cu el însuşi şi făcând parte din fiinţa lui.

— Nu cu douăzeci, cu cincisprezece ţi-i las, numai dacă nu-ţi calci vorba! răspunse flăcăul, şi ochii lui iscoditori nu-l slăbeau o clipă pe ţigan.

— Cu cincisprezece? Bine. Vezi numai să nu uiţi: cu cincisprezece! Iaca şi o hârtie de cinci ruble arvună!

— Şi dacă minţi?

— Dacă mint, a ta-i arvuna!

— Bine. Hai să batem palma.

— Hai!

VI.

Aoleu! Ce nenorocire! Vine Roman! Acum o să înceapă să-mi tragă o mamă de bătaie şi nici de dumneata, pane Homa, n-a să fie tocmai bine…

Dintr-o comedie maiorusă.

— Pe-aici, pe-aici, Afanasi Ivanovici! Uite, aici gardul e mai jos. Nu-ţi fie frică şi sai, nătărăul meu a plecat pentru toată noaptea cu cumătrul la căruţe, ca să nu şterpelească, Doamne fereşte, muscalii ceva.

În felul acesta, amarnica nevastă a lui Cerevic îndemna cu blândeţe pe feciorul popii, care se lipise cu frică de gard. Urcându-se apoi în grabă pe ostreţe, rămase un timp nehotărât, ca o vedenie lungă şi înspăimântătoare, în căutarea unui loc bun de sărit. În cele din urmă se prăvăli cu zgomot în buruieni.

— Doamne fereşte! Nu cumva te-ai lovit? Nu cumva ţi-ai frânt gâtul? gângurea grijulie Hivrea.

— Sst! Nu-i nimic, nu-i nimic, prea cinstită Havronia Nichiforovna, şopti plângăreţ feciorul popii, ridicându-se, numai că urzicile, buruiana asta şerpească, cum zicea răposatul părinte protopop, m-a cam pişcat.

— Să intrăm în casă, că nu-i nimeni. Şi eu crezusem, Afanasi Ivanovici, că ai prins gâlci sau că te-a durut pântecul, de nu mai veneai. Cum o mai duci? Am auzit că tatăl dumitale a pus mâna pe o seamă de bunătăţi.

— Fleacuri, Havronia Nichiforovna. Tătuca a căpătat în tot postul numai cincisprezece saci cu grâu de primăvară, patru saci de mei, vreo sută de colaci, iar găinile, dac-ai sta să le numeri, nu-s nici cincizeci, şi ouăle, cea mai mare parte clocite. Daruri cu adevărat dulci rămâne să capăt numai de la dumneata, Havronia Nichiforovna, spuse feciorul popii, privind-o galeş şi apropiindu-se de ea.

— Poftim şi darurile, Afanasi Ivanovici! i-a răspuns, punând pe masă nişte străchini şi încheindu-şi cu prefăcută ruşine polcuţa, care se descheiase ca din întâmplare. Pofteşte colţunaşi, găluşte din făină albă, gogoşele şi minciunele.

— Jur că toate acestea le-au făcut cele mai iscusite mâini din tot neamul Evei, spuse feciorul popii, şi se puse pe înfulecat, apucând cu o mână gogoşile şi cu cealaltă colţunaşii. Totuşi, Havronia Nichiforovna, inima mea înfometată doreşte de la dumneata o mâncare mai dulce decât toate gogoşile şi găluştele din lume.

— Ei, acuma zău că nu mai ştiu ce mâncare îţi mai trebuie, Afanasi Ivanovici, răspunse frumoasa durdulie, prefăcându-se a nu înţelege.

— Bine-nţeles, iubirea dumitale, neasemuită Havronia Nichiforovna, şopti feciorul popii, ţinând în mână un colţunaş, iar cu cealaltă cuprinzându-i mijlocul rotofei.

— Dumnezeu ştie ce-ţi mai dă prin cap acum, Afanasi Ivanovici.

— Spuse Hivrea, plecându-şi ruşinată ochii. Mai ştii? Ţi s-o năzări poate să mă şi săruţi?

— În legătură cu asta am să-ţi povestesc ceva despre mine, urmă feciorul popii. Pe când eram la seminar, mi-aduc aminte ca acum…

În clipa aceea se auzi în curte lătrat de câini şi bătăi în poartă. Hivrea ieşi repede şi se întoarse cu faţa ca varul.

— Vai de mine, Afanasi Ivanovici, am păţit-o. O mulţime de oameni bat la poartă şi mi se pare că am auzit şi glasul cumătrului.

Colţunaşul i se opri feciorului popii în gâtlej… Şi ochii i se holbară ca în faţa unui strigoi.

— Bagă-te aici, strigă speriată Hivrea, arătându-i nişte scânduri aşezate sub tavan, de-a-curmezişul peste două bârne, pe care erau îngrămădite tot felul de catrafuse.

Primejdia dădu curaj eroului nostru. Mai venindu-şi în fire, sări pe cuptor şi de acolo se furişă cu băgare de seamă sus, pe scânduri. Hivrea, ca scoasă din minţi dădu buzna la poartă, unde bătăile se înteţeau tot mai puternic şi mai nerăbdătoare.

VII.

Păi, aici se-ntâmplă minuni, Luminăţia Voastră!

Dintr-o comedie malorusă.

La iarmaroc se petrecuse o întâmplare ciudată. Se răspândise zvonul că undeva, printre mărfuri, s-ar fi arătat svitca roşie. Bătrânei vânzătoare de covrigi i se păru că-l vede pe satana cu chip de porc, scormonind printre căruţe, ca şi când ar fi căutat ceva. Această veste se răspândi ca fulgerul în toate ungherele taberei, care abia aţipise. Toţi socoteau că ar fi o nelegiuire să n-o creadă, cu toate că vânzătoarea de covrigi, a cărei tarabă se învecina cu a cârciumăresei, făcea plecăciuni fără nici un rost cât era ziulica de mare, împleticindu-şi picioarele după chipul şi asemănarea covrigilor pe care-i vindea. La asta se mai adăugară şi zvonurile tot mai umflate despre minunea văzută de pisar la şopronul dărăpănat, astfel că la căderea nopţii toţi se înghesuiră unii în alţii; nu mai avură linişte şi nu putură închide ochii de frică. Cei mai puţini viteji din fire şi care aveau unde să tragă plecară acasă. Printre aceştia era şi Cerevic cu fiică-sa şi cumătrul. Împreună cu alţi musafiri, care se poftiseră singuri în casa lor, băteau acum cu putere în poartă, speriind-o atât de tare pe Hivrea. Cumătrul se cam afumase, aşa că, până să găsească casa, trebui să înconjoare de două ori curtea cu căruţa. Musafirii erau şi ei veseli şi, fără să ţină seama de gazdă, intrară înăuntru, înaintea stăpânului casei. Nevasta lui Cerevic al nostru stătea ca pe ghimpi, văzându-i că încep a cotrobăi prin toate ungherele.

— Ce-i, cumătră? strigă cumătrul intrând, tot te mai scutură frigurile?

— Da, nu prea mă simt bine, răspunse Hivrea, privind cu nelinişte scândurile de sub tavan.

— Nevastă, ia scoate plosca ceea din căruţă, spuse cumătrul către soţia lui care sosise cu dânsul. S-o bem cu aceşti oameni de treabă; că afurisitele astea de muieri ne-au speriat, de-i mai mare ruşinea. Că zău, fraţilor, degeaba am venit noi aici, urmă el, sorbind dintr-o cană de lut. Iaca, pun rămăşag pe căciula mea cea nouă, că muierile au vrut să-şi bată joc de noi. Ei, şi chiar de-o fi fost într-adevăr satana? Şi ce mare lucru e satana? Scuipaţi-l în obraz! Să poftească numai să ni se arate. Câine să fiu de nu-i dau cu tifla în nas!

— Da' de ce te-ai îngălbenit aşa? strigă unul dintre oaspeţi, care-i întrecea cu un cap pe ceilalţi şi făcea întotdeauna pe viteazul.

— Eu?… Doamne fereşte! Poate ai visat!

Oaspeţii zâmbiră… Un surâs de mulţumire apăru pe faţa voinicului vorbăreţ.

— Ce să se mai îngălbenească acuma? urmă altul. I-au înflorit obrajii ca doi maci. Acum nu mai este Ţâbulea24, ci curat sfeclă, sau mai degrabă svitca cea roşie care a speriat oamenii.

Plosca făcu ocolul mesei, sporind şi mai mult veselia oaspeţilor. Cerevic, pe care demult îl frământa svitca cea roşie fără răgaz, se apropie de cumătru.

— Fii bun, cumetre, şi spune-mi! Că de când te rog, şi tot nu mi-ai spus istoria blestematei aceleia de svitce!

— Ei, cumetre. Nu se prea cade să povestesc aşa ceva la vreme de noapte. Doar numai aşa, ca să vă fac pe plac, ţie şi acestor oameni (şi întorcându-se către oaspeţi) care, după cum văd, stau ca şi tine pe ghimpi să afle ceva despre minunea asta. Bine, fie! Ascultaţi!

Cumătrul se scărpină pe umăr, îşi şterse gura cu poalele hainei, îşi aşeză mâinile pe masă şi începu:

— Odată, pentru care vină, asta zău că nu mai ştiu, un drac a fost izgonit din iad.

— Cum, cumetre, îi tăie vorba Cerevic, cum s-a putut întâmpla una ca asta, ca dracu' să fie alungat din iad?

— Ce să-i faci, cumetre, l-au izgonit şi pace, aşa cum alungă mujicul câinele din casă. Poate că l-a apucat nebunia să facă vreo faptă bună şi atunci i-au arătat uşa. Şi l-a cuprins pe bietul drac un dor de iad, de-i venea să se spânzure. Ce să facă?! De necaz, s-a pus pe băut. S-a aciuat în şopronul dărăpănat de sub deal pe care l-ai văzut şi pe lângă care acum nu trece nici un om cumsecade fără să facă mai întâi sfânta cruce. Şi s-a făcut dracul un chefliu, fără pereche. De dimineaţa până seara, numai la cârciumă sta…

Şi Cerevic stărui din nou întrerupând povestitorul:

— Ce tot băsneşti, cumetre! E cu putinţă ca cineva să lase pe dracu să intre în cârciumă? Are, slavă Domnului, şi ghiare la labe şi corniţe în cap.

— Ei, aici e aici, că dracul purta căciulă şi mănuşi. Cine să-l mai cunoască? A chefuit el ce-a chefuit, pân-a rămas fără para chioară. Cârciumarul i-a dat o vreme pe datorie, dar la urmă l-a înţărcat. Dracu' a trebuit să-şi pună zălog svitcă lui roşie la jidovul care era pe atunci cârciumar în iarmarocul de la Sorocinţî, pe mai puţin de o treime din cât făcea. A pus-o zălog şi i-a spus: „Bagă de seamă, jupâne, am să vin la timp pentru svitcă, taman peste un an, păstreaz-o”. Şi pieri, ca intrat în pământ. Jidovul a cercetat cu băgare de seamă svitca şi văzu că era croită dintr-o stofă cum nu găseşti nici la Mirgorod. Era de-un roş aprins ca para, că nu te mai săturai privind-o. De la o vreme jidovului i s-a urât să mai aştepte sorocul. S-a scărpinat în perciuni şi a vândut svitcă unui boier venit de aiurea, jumulindu-l de vreo cinci galbeni. De soroc mai că uitase. Şi iată că într-o zi, pe înserate, vine un om: „Ei, jupâne, ia dă-mi înapoi svitca”. La început jidovul nu-l recunoscu, dar după ce-l privi mai bine se prefăcu că habar n-are cine e. „Care svitcă? N-am nici o svitcă. Habar n-am de svitca ta!” Omul se făcu nevăzut. Abia spre seară, după ce jidovul, ferecat în cămăruţa lui, isprăvise de numărat toţi banii din cufere şi înfăşurat într-un cearceaf începuse să se roage după legea lui, auzi un foşnet… Se uită… La fiecare geam se ivise câte un rât de porc…

În clipa asta se auzi un grohăit ca de porc. Toţi îngălbeniră…

Broboane de sudoare curgeau pe chipul povestitorului.

— Ce e? făcu înspăimântat Cerevic.

— Nimic!… răspunse cumătrul, tremurând ca varga.

— Ai, răspunse unul dintre oaspeţi.

— Ai spus ceva?…

— Nu!

— Cine a grohăit?

— Dumnezeu ştie de ce ne-am speriat. Nu e nimeni!

Toţi se uitară cu teamă împrejur şi începură a cotrobăi prin unghere. Hivrea era mai mult moartă decât vie.

— Şi mai ziceţi că sunteţi cazaci şi bărbaţi? Muieri sunteţi, cu toţii, spuse ea cu glas tare. Mai bine aţi lua fusul în mână şi v-aţi aşeza la tors. Vreunul, Doamne iartă-mă, o fi… o fi scârţâit o laviţă sub careva şi toţi v-aţi repezit ca nebunii care-ncotro.

Vitejii noştri se ruşinară la aceste vorbe încercând să prindă inimă; cumătrul sorbi din cană şi-şi urmă povestirea:

— Jidovul căzu ca mort, dar porcii cu labele mai lungi decât cataligele s-au urcat pe fereastră şi l-au înviat într-o clipă cu nişte biciuşti împletite din câte trei curele făcându-l să ţopăie mai sus decât grinda din tavan. Jidovul căzu în genunchi şi mărturisi totul… Dar svitca n-a putut fi înapoiată aşa de repede. Boierul fusese prădat pe drum de un ţigan, care vânduse svitca unei precupeţe. Aceasta o adusese din nou la iarmarocul de la Sorocinţî, dar de atunci nimeni nu mai cumpăra nimic de la ea. Precupeaţa s-a minunat ea ce s-a minunat şi, până la urmă, se dumiri că vina o poartă svitca roşie. Nu degeaba, ori de câte ori încerca s-o îmbrace, simţea că o apasă ceva. Fără a sta mult pe gânduri, a aruncat-o în foc, dar veşmântul necuratului nu ardea. „Ehei, ăsta-i ploconul dracului!” Precupeaţa izbuti s-o bage pe furiş în căruţa unui mujic, care venise să vândă ulei. Prostul s-a bucurat, numai că nimeni n-a mai întrebat de ulei. „Ehei, mâinile diavolului mi-au aruncat svitcă asta”. A luat un topor şi a tăiat-o în bucăţi. Dar vezi că bucăţelele se lipeau la loc, şi iacă svitca iar întreagă. Făcându-şi cruce, mujicul apucă toporul, lovi a doua oară, împrăştie apoi bucăţelele în toate părţile, şi plecă… Numai că de atunci, în fiecare an şi tocmai pe vremea iarmarocului, dracul cu rât de porc colindă piaţa, guiţând şi adunând bucăţile svitcei. Se spune că acum numai mâneca stângă îi mai lipseşte. De atunci oamenii se feresc de locul acela şi iată că sunt aproape zece ani de când n-a mai fost iarmaroc. Acuma necuratul l-a pus pe asesor să des…

Restul cuvântului se opri pe buzele povestitorului…

Geamul se sparse cu zgomot, cioburile zburară cât colo zăngănind, şi un rât fioros apăru, rotindu-şi ochii, ca şi cum ar fi întrebat: „Da' ce-i cu voi, oameni buni? Ce faceţi aici?”

VIII

… Cu coada-ntre picioare, ca un câine, Cu tabacul curgându-i pe sub nas, El tremura de-nfricoşare ca şi Cain.

Cotlearevschi, „Eneida”.

Toţi cei din casă înlemniră de groază. Cu gura căscată, cumătrul înlemni şi el. Ochii i se holbară, gata să-i iasă din cap, degetele desfăcute i se opriră în aer. Lunganul cel viteaz, cuprins de-o frică nestăpânită, sări până-n tavan şi se lovi cu scăfârlia de grindă; scândurile lunecară şi, în mijlocul zgomotelor şi trosniturilor, feciorul popii căzu jos, bufnind straşnic. „Vai, vai, vai!” ţipă unul îngrozit, şi căzu pe o laiţă dând din mâini şi din picioare. „Ajutor!” urlă un altul, acoperindu-se cu un cojoc. Cumătrul, pe care cea de-a doua sperietură îl scosese din starea de împietrire, se târî tremurând până sub fusta nevesti-sii. Lunganul se băgă în cuptor, cu toate că gura era îngustă, şi trase după el capacul. Iar Cerevic, ca opărit cu apă clocotită îşi îndesă pe cap o oală în loc de căciulă, se repezi spre uşă şi, înnebunit, o zbughi pe uliţă, mâncând pământul. Numai oboseala îl făcu să-şi încetineze pasul. Inima îi bătea ca piua unei mori; broboane de sudoare îi curgeau pe obraz. Sleit de puteri era să cadă la pământ când, deodată, i se păru că cineva îl urmăreşte… Răsuflarea i se curmă… „Necuratul, necuratul!” strigă el înnebunit, prăbuşindu-se în nesimţire. „Necuratul! Necuratul!” strigă o voce din urmă şi Cerevic simţi că cineva se aruncă asupra lui, îşi pierdu cu totul cunoştinţa; rămase mut şi nemişcat, întins în mijlocul drumului, ca un mort într-un sicriu.

IX.

Din faţă – hai, mai treacă-meargă;

Din spate – zău că seamănă cu dracul!

Dintr-un basm popular.

— Auzi, Vlas, spuse ridicându-se într-o rână unul din mulţimea de oameni care dormea pe uliţă. Lângă noi a pomenit cineva de dracul.

— Şi ce-mi pasă mie? mormăi, întinzându-se, ţiganul care era culcat alături. Pomenească-i rudele şi paparudele!

— Dar a ţipat aşa, parcă l-ar fi sugrumat cineva.

— Hei, ce nu spune omul prin somn!

— Fie, cum zici, dar trebuie să vedem măcar ce e. Ia fă lumină! Celălalt ţigan se ridică bombănind. Scânteile îi luminară de vreo două ori faţa, ca nişte fulgere: suflă în iască şi cu un opaiţ în mână – care de obicei în Malorusia nu-i decât un vas de lut spart, umplut cu seu – porni, luminând drumul.

— Ia stai, aici zace cineva: luminează în partea asta.

Apoi li se mai alăturară câţiva oameni.

— Vlas, aicea-i ceva pe jos.

— Parc-ar fi doi oameni – unul deasupra, celălalt dedesubt. Care din doi o fi dracul!

— Da' cine-i deasupra?

— O muiere.

— Atunci ea e dracul.

Toţi izbucniră într-un râs care trezi aproape toată uliţa.

— Uite unde s-a cocoţat muierea! Se vede că femeia asta ştie să călărească, nu şagă! grăi cineva din mulţimea care se adunase.

— Ia uitaţi-vă, fraţilor, spuse altul, ridicând un ciob dintr-o oală, din care jumătate se mai ţinea încă pe capul lui Cerevic. Ce căciulă şi-a pus mândreţea asta de voinic!

Zgomotul şi râsetele înteţindu-se, morţii noştri începură să se trezească. Sub stăpânirea spaimei ce i-a fost cuprins, Solopi şi nevastă-sa priviră mult timp îngroziţi şi cu ochii ţintă feţele tuciurii ale ţiganilor. Luminaţi pe alocuri de lumina slabă şi pâlpâitoare a opaiţului, păreau în întunericul nopţii adânci o adunare înfricoşătoare de pitici, învăluiţi de aburi grei ţâşnind de sub pământ.

X.

Crapă, piei din ochii mei, nălucirea dracului!

Dintr-o comedie malorusă.

Răcoarea dimineţii adia peste târgul Sorocinţî, care începea a se trezi. Rotocoale de fum izbucneau din toate coşurile, ieşind întru întâmpinarea soarelui care răsărea. Iarmarocul se însufleţi. Oile behăiau, caii nechezau, ţipetele gâştelor şi ale precupeţelor se răspândeau iară în toată tabăra. Spăimântătoarele zvonuri despre svitcă roşie, care speriaseră lumea în ceasurile tainice ale înserării, dispărură odată cu ivirea zorilor.

Căscând şi întinzându-se, Cerevic mai lupta încă cu somnul în şopronul acoperit cu stuf al cumătrului; sta culcat lângă boi, cu sacii de făină şi de grâu alături şi nu părea deloc grăbit să se despartă de visele lui, când deodată auzi un glas care-i era tot atât de cunoscut, ca şi cuptorul de-acasă. – cuibul lenei sale – sau cârciuma pe care o ţinea o cimotie25 la zece paşi de poarta lui.

— Scoală, scoală! îi hârâia la ureche duioasa lui nevastă, zgâlţâindu-l din toate puterile.

Drept răspuns, Cerevic îşi umflă obrajii şi începu să dea din mâini, ca şi când ar fi bătut toba.

— Nebunule! strigă ea, ferindu-se de mâinile lui care erau cât pe ce s-o lovească peste obraz.

Cerevic se sculă, îşi frecă puţin ochii şi se uită împrejuru-i.

— Să mă ia dracul, porumbiţa mea, dacă nu mi s-a părut că faţa ta e o tobă, în care m-au pus să bat deşteptarea, ca muscalul! Râturile acelea de care, cum spunea cumătrul…

— Taci odată! Destulă pălăvrăgeală! Ia du-te mai bine şi cată de vinde iapa. Mai mare ruşinea: am venit la iarmaroc şi n-am vândut un fuior de cânepă…

— Da, nevastă, îi luă vorba Solopi, au să râdă oamenii de noi.

— Haide, mişcă! Că şi fără asta toţi râd de tine!

— Vezi doar că nici nu m-am spălat, urmă Cerevic, căscând şi scărpinându-se pe spate, ca să mai câştige timp pentru lenea lui.

— Ei, acu' te-a găsit curăţenia. Când ţi s-a mai întâmplat una ca asta? Ia, ţine ştergarul şi şterge-ţi botul!

Şi femeia apucă un ghemuleţ – dar îl aruncă cu groază cât colo: era mâneca unei svitce roşii.

— Du-te de-ţi vezi de treburile tale, spuse femeia după ce-şi veni în fire, când văzu că bărbatului, de frică, îi înţepeniseră picioarele şi îi clănţăneau dinţii.

— Ce vânzare o să facem acum? mormăi Cerevic dezlegând iapa şi ducând-o spre piaţă. Nu degeaba, pe când mă pregăteam să plec la blestematul ăsta de iarmaroc, simţeam atâta greutate pe suflet, de parcă mi-ar fi trântit cineva o vacă moartă în spinare… De două ori s-au întors boii singuri spre casă. Şi, colac peste pupăză, după cât mi-aduc aminte, am plecat într-o luni. Şi-acuma numai necazuri! Da' zurbagiu mai e şi dracul ăsta afurisit: ce, nu poate purta svitcă şi fără mânecă? Nu, îi place să încurce oamenii! Dacă, de pildă, aş fi eu necuratul – de! dar de asta ferească-mă Dumnezeu

— M-aş apuca eu să hoinăresc noaptea după nişte sărăcii de petice?!

Aici filosofia lui Cerevic fu întreruptă de o voce groasă şi aspră. În faţa lui stătea un ţigan înalt.

— Ce vinzi, omule?

Cerevic tăcu, îl măsură din cap până-n picioare şi răspunse liniştit fără să se oprească şi fără să lase din mână frâul:

— Păi nu vezi ce am de vânzare?

— Cureluşe? întrebă ţiganul privind frâul pe care-l ţinea Cerevic în mână.

— Da, cureluşe, dacă iapa seamănă cu nişte cureluşe.

— Ei, drăcie, se vede c-ai hrănit-o numai cu paie?!

— Cu paie?

Şi Cerevic voi să zmucească de frâu şi să tragă iapa mai aproape, ca să-l facă de râs pe neruşinatul acela care-i defăima marfa, dar mâna lui, neîntâmpinând nici o piedică, îl lovi în bărbie. Ia te uită, frâul era tăiat şi de frâu era legată grozăvie! părul i se ridică măciucă! – o bucată de mânecă roşie. În faţa acestui dar neaşteptat, scuipând, făcându-şi cruce şi dând din mâini, Cerevic o rupse la fugă mai dihai ca un flăcău şi se făcu nevăzut în mulţime.

XI.

Pentru grâul ce-am avut, tot pe mine m-au bătut.

Vorbă din bătrâni.

— Puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el! strigau câţiva flăcăi şi-l înghesuiră pe Cerevic la o strâmtoare, înhăţându-l cu mâinile lor puternice.

— Leagă-l! El a furat iapa!

— Dumnezeu ocrotească-vă; de ce vreţi să mă legaţi?

— Auziţi-l, mai şi întreabă! de ce ai furat iapa lui Cerevic?

— Aţi înnebunit, măi băieţi? Unde s-a mai pomenit să se fure omul pe sine?

— Palavre, palavre! de ce fugeai cu sufletul la gură de parcă te fugărea dracul?

— Cum să n-o iei la fugă când vezi haina necuratului…

— S-o spui la alţii! Ai să vezi tu ce păţi de la asesor pentru că sperii oamenii cu drăcovenii.

— Puneţi mâna pe el! se auzi un strigăt în celălalt capăt ai uliţei. Uite-l, uite fugarul.

Şi Cerevic văzu înaintea ochilor pe cumătrul său în cea mai jalnică stare, cu mâinile legate la spate şi dus de câţiva flăcăi.

— Vezi că minunile încep să se înmulţească, grăi unul dintre ei. Ascultaţi numai ce îndrugă coţcarul26 ăsta. E destul să-l priveşti, ca să vezi că-i hoţ. Când l-am întrebat: de ce fugeai ca scos din minţi? Am băgat, zice, mâna în buzunar să miros nişte tabac, şi în loc de tabacheră am scos o bucată din svitcă necuratului, din care a izbucnit o flacără roşie, şi-am rupt-o la fugă.

— Ehe-he! Păsările astea două sunt din acelaşi cuib. Ia legaţi-i împreună!

XII

„Să-mi spuneţi, oameni buni, cu ce sunt eu de vină?

De ce vă bateţi joc de mine? scânci Grivei amar.

De ce mă chinuiţi, de parc-aş fi tâlhar?

De ce? De ce?” scânci şi lacrime şiroaie, Îi curseră pe-obraz, îi curseră puhoaie”

Artemovschi-Gulac, „Boierul şi câinele”

— Te pomeneşti că ai ciordit ceva, cumetre? întrebă Cerevic, legat cuiţi era de cumătru-său, zăcând amândoi sub şopronul de paie.

— Cum, şi tu, cumetre? Să mi se usuce mâinile şi picioarele dacă am furat vreodată cuiva ceva, afară de colţunaşii cu smântână de la maică-mea; dar n-aveam pe atunci decât zece ani.

— Atunci de ce năpasta asta pe capul nostru, cumetre? Tu tot stai mai bine: pe tine, încaltea, te învinuiesc că ai furat de la altul, da' de ce această ocară asupra mea, săracul de mine, că mi-aş fi furat eu singur iapa! Se vede că aşa ni-e scris, cumetre, să n-avem noroc!

— Vai de noi, bieţi orfani!

Şi cei doi cumetri începură să plângă cu hohote.

— Ce-i cu tine, Solopi? spuse Griţco, care intrase tocmai atunci. Cine te-a ferecat aşa?

— Ah, Golopupenco, Golopupenco! strigă plin de bucurie Solopi. El e, ăsta-i, cumetre, flăcăul despre care ţi-am vorbit. Ehei, vrednic flăcău! Să mă trăsnească Dumnezeu pe loc dacă n-a dat de duşcă, în faţa mea, o cană de rachiu aproape cât căpăţâna ta de mare, fără să clipească măcar.

— Cum asta, cumetre, şi tu n-ai cinstit un flăcău atât de vrednic?

— Ei, uite, urmă Cerevic, întorcându-se către Griţco, după cum se vede, m-a pedepsit Dumnezeu, pentru că sunt vinovat faţă de tine. Iartă-mă, fârtate… Zău, aş fi bucuros să fac tot ce-ţi pofteşte sufleţelul… Dar ce să-i faci?… A intrat dracu'n baba mea…

— Eu, Solopi, am uitat ce-a fost. Dacă vrei, am să te scap. Şi făcu un semn cu ochiul flăcăilor, care-l păzeau pe Cerevic şi aceştia se repeziră să-l dezlege. În schimb şi tu fă nuntă în lege. O să chefuim aşa, ca un an întreg să ne doară picioarele de cât om juca gopacul27.

— Uf, ce bine-i! spuse Solopi, bătând din palme, mă simt aşa de voios, parcă muscalii mi-ar fi furat baba şi-ar fi dus-o hăt, departe. Ei, ce să mai stau la gânduri, dacă se cade sau nu? Facem azi nuntă şi pace!

— Bine, ai grijă, Solopi, peste un ceas sunt la tine. Acuma du-te acasă, că te aşteaptă cumpărători pentru iapă şi grâu.

— Cum, s-a găsit iapa?

— S-a găsit.

Cerevic rămase înlemnit de bucurie, privind în urma lui Griţco, care se depărta.

— Ei, Griţco, am pus eu rău la cale treaba asta? zise ţiganul cel înalt flăcăului care se grăbea. Ai mei îs boii, nu-i aşa?

— Ai tăi, ai tăi!

XIII.

Nu te teme, măiculiţă, Pune-ţi roşii cizmuliţe, Duşmani calcă În picioare Să răsune Potcovioare!

Duşmanii să amuţească!

Cântec de nuntă.

Sprijinindu-şi bărbia drăgălaşă pe braţ, Parasca stătea pe gânduri în faţa mesei, singură în toată casa. Şi stol de visuri zburau în jurul căpşorului bălai. Uneori, o umbră de zâmbet flutura pe buzele ei roşii; o presimţire de bucurie o făcea să-şi ridice sprâncenele negre, dar norul mâhnirii i le cobora din nou, umbrind ochii ei căprii şi luminoşi. „Şi dacă nu va fi aşa cum zice el? şopti ea cuprinsă de îndoială. Şi dacă n-au să vrea să mă mărite cu el?… Nu, nu, asta n-are să se întâmple. Maştiha mea face tot ce vrea… Oare nu pot să fac şi eu ce vreau? Dacă-i vorba de încăpăţânare, le-oi arăta eu! Frumos mai e! Cum îi ard ochii negri! Ce duios spune: Parasca, porumbiţo! Svitca albă îi vine ca turnată! Numai brâul dacă ar fi mai aprins! Las-că-i ţes eu unul, când om fi în casa noastră! Cu câtă bucurie mă gândesc, urmă ea, scoţând din sân o oglinjoară cumpărată la iarmaroc, cu o ramă de hârtie roşie şi se privi în ea cu o tainică mulţumire, că atunci când oi mai întâlni-o, n-am să-i spun ziua bună, nici moartă. Nu, maşteră, destul ţi-ai bătut fata!

Mai repede ţâşni-va apă din piatră seacă şi s-o încovoia stejarul ca salcia în heleşteu, decât să mă plec eu în faţa ta! Hei, dar am şi uitat, ia să încerc scufia măcar că-i a maşterei, să văd cum îmi vine!” Vorbind astfel se sculă, ţinând în mână oglinjoara, îşi plecă capul asupră-i şi începu să. calce ferindu-se, ca şi cum s-ar fi temut să nu cadă, căci aşa cum ţinea oglinda, în loc de duşumea vedea tavanul şi scândurile de pe care se prăvălise nu demult feciorul popii şi străchinile de pe poliţe. „Ce-i cu mine? Parcă-s un copil! strigă ea râzând. Mi-e frică să calc!” Şi începu să bată din picioare, din ce în ce mai viu. În sfârşit, mâna stângă lunecă în jos, se sprijini în şold şi fata se porni pe jucat, cu oglinda-n faţă, zăngănind din potcovioare şi cântând cântecul ei drag:

Foaie verde de pervincă, La pământ te-ntinde!

Vin, iubite cu ochi negri, Strâns de mă cuprinde!

Foaie verde de pervincă, Mai jos te întinde!

Vin, iubite cu ochi negri, Mai strâns mă cuprinde!

În această clipă, Cerevic băgă capul pe uşă şi văzându-şi fata jucând cu oglinda în mână, rămase locului şi o privi lung, făcând haz de toana asta nemaiauzită. Cu gândul aiurea, fata nu băgă de seamă nimic. La auzul cunoscutului cântec, Cerevic se simţi prins şi el. Punându-şi cu semeţie mâinile în şolduri, păşi înainte şi începu să joace pe vine, uitând de toate treburile lui. Râsul puternic al cumătrului îi făcu pe amândoi să tresară.

— Halal petrecere, tatăl şi fata nuntesc în doi! Ia haideţi mai repede, a venit mirele!

La ultimul cuvânt, Parasca se făcu mai roşie decât panglica pe care o avea în păr, iar nepăsătorul ei tată îşi aduse în sfârşit aminte pentru ce venise.

— Ei, fată, hai mai iute! De bucurie că am vândut iapa, Hivrea, zise el, uitându-se cu frică în toate părţile, s-a dus să-şi cumpere tot soiul de fleacuri şi cârpe, aşa că până ce se întoarce trebuie să isprăvim!

Nici n-apucă Parasca să treacă pragul casei şi se pomeni în braţele flăcăului cu svitcă albă, care-o aştepta în uliţă cu o mare mulţime de oameni.

— Blagosloveşte, Doamne! spuse Cerevic, împreunându-şi mâinile. Să trăiţi uniţi ca florile dintr-o cunună!

Atunci se auzi un zgomot în mulţime.

— Mai bine crăp decât să îngădui una ca asta, strigă nevasta lui Solopi, pe care însă mulţimea oamenilor o împingea îndărăt hohotind.

— Potoleşte-te, potoleşte-te, muiere! îi spuse liniştit Cerevic văzând că doi ţigani vânjoşi puseseră stăpânire pe mâinile ei. Ce s-a făcut, s-a făcut! Eu nu-mi întorc vorba!

— Nu, nu, asta n-are să se întâmple! strigă Hivrea. Dar nimeni n-o asculta. Câteva perechi îi înconjurară pe miri, formând în jurul lor un zid de nepătruns de dănţuitori.

Un simţământ ciudat şi neînţeles ar fi cuprins pe orice privitor, văzând cum dintr-o singură trăsătură de arcuş a muzicantului cu svitcă de postav şi cu mustăţile lungi şi răsucite, totul se transformă cu sau fără voie într-un tot armonios. Oamenii cu feţe posomorâte, pe care parcă de ani de zile nu mai înflorise un zâmbet, tropăiau din picioare şi mişcau din umeri. Totul era numai joc şi zburdăciune. Dar mai de neînţeles şi mai de mirare era să vezi băbuţele zbârcite, pe care nu le aştepta decât somnul de veci, îmbulzindu-se printre tinerii veseli şi plini de viaţă. Tăcute şi nepăsătoare, fără umbră de înţelegere pentru cei din jur, maşinării neînsufleţite, numai aburii băuturii le mai făceau să aibă mişcări omeneşti. Ameţite, clătinau încet din cap şi fără a lua în seamă tânăra pereche de alături, ţopăiau laolaltă cu mulţimea care petrecea.

Larma, râsetele, cântecele se auzeau din ce în ce mai slab. Arcuşul se istovea treptat şi sunetele lui nelămurite se pierdeau în văzduh. Pe undeva mai stăruiau încă tropăituri, ca murmurul unei mări îndepărtate, şi curând, peste tot se întinse pustiul şi tăcerea.

Minunat, dar vremelnic oaspete, bucuria, oare, nu ne părăseşte la fel? Zadarnic câte-o notă stingheră cată să ne mângâie. În propriul ei ecou tristeţea şi pustiul ascultă cu înfiorare. Tot astfel voioşii prieteni ai furtunaticei şi neştiutoarei tinereţi se mistuie unul câte unul în lumea largă, lăsând la urmă singur pe vechiul lor tovarăş. Tristeţea îl apasă pe cel părăsit. Grea şi mâhnită îşi simte inima şi mângâiere nicăieri nu-şi află.

„Iarmarocul de la Sorocinţî” a apărut în prima carte a celei dintâi ediţii a „Serilor”, în 1831. Ciorna povestirii a fost scrisă la începutul lui 1830, iar redactarea textului definitiv pentru tipar a fost făcută în 1831. Data de „1829”, pe care o poartă ediţia a doua a „Serilor” trebuie raportată la începerea povestirii. În „Iarmarocul de la Sorocinţî” Gogol a întrebuinţat din plin atât motive din folclorul ucrainian, cât şi din literatura ucrainiană. Cea mai mare parte din materialul referitor la această povestire, Gogol l-a scos din comedia tatălui său „Prostănacul, sau şiretenia femeii întrecută de şiretenia unui soldat”. Raporturile dintre personajele acestei comedii, Roman, Parasca şi diacul, caracteristicile lor, situaţiile comice din cuprinsul comediei (de pildă scena întâlnirii cu pocinog a Parascăi cu diacul este asemănătoare cu scena întâlnirii dintre Hivrea cu feciorul de popă din „Iarmarocul de la Sorocinţî”), culoarea locală a comediei arată apropierea dintre comedia lui Gogol şi aceea a tatălui său. Trebuie să menţionăm că în scrisoarea din 30 Aprilie 1829, adresată mamei sale, Gogol o roagă să-i trimită comedia tatălui său.

Legendele populare şi basmele despre dracul izgonit din iad şi felul în care îşi căuta svitca etc., au servit ca un şi mai important izvor povestirii (Vezi: N. Dragomanov, „Legende şi povestiri populare ucrainiene”, Kiev, 1876; I. Rudcenco, „Basme populare din sudul Rusiei”, I, Kiev, 1869). Există de asemenea o legătură neîndoielnică între personajele din povestirile lui Gogol cu acelea ale teatrului popular ucrainian de păpuşi, „vertep”-ul, în care personajele aduse în faţa spectatorilor erau: un ţăran mărginit, asemănător lui Cerevic, înşelat de cicălitoarea lui nevastă, ibovnicul ei, feciorul de popă, care vorbeşte o limbă preţioasă, şi ţiganul şiret, arătaţi în dramele teatrului de păpuşi, cu tot pitorescul amănuntelor vieţii lor şi cu toată causticitatea umorului popular ucrainian. Oricum, Gogol a folosit foarte liber aceste motive, împrumutate din izvoare populare, şi a arătat în povestirea sa realitatea ucrainiană, culorile ei vii, ceea ce dovedeşte că scriitorul s-a inspirat nemijlocit din viaţă.

Legătura strânsă care există între povestirea de mai sus şi literatura ucrainiană o dovedesc şi epigrafele din „Iarmarocul de la Sorocinţî”, luate în cea mai mare parte din poemul comic „Eneida” al lui I. P. Cotlearevschi, unde sunt descrise aventurile unui „flăcău” lipsit de griji care vorbeşte peste măsură de necuviincios zeilor mitologiei antice. Poemul lui Cotlearevschi zugrăveşte tablouri ample din viaţa ucrainiană, deşi realizarea lor este cam grosolan-naturalistă. Celelalte epigrafe sunt luate din comediile „Prostănacul” şi „Câinele-oaie” ale lui Gogol-tatăl, pe care Gogol le cunoştea din manuscris, cum şi din fabula lui Gulac-Artemovschi „Boierul şi câinele”. O altă serie de epigrafe este luată din folclorul ucrainian ceea ce subliniază legătura povestirii cu folclorul.