Seara în Ajun de Ivan Cupala28
ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ POVESTITĂ DE PSALTUL BISERICII DIN ***
Foma Grigorievici avea şi el un nărav. Pentru nimic în lume n-ar fi spus de două ori aceeaşi poveste. Iar dacă izbuteai să-l îndupleci, şi de se învoia să mai spună odată ce mai spusese, cu iscusit meşteşug strecura în povestire ceva nou, şi o pritocea în aşa fel că nici n-o mai cunoşteai. Aşa odată un cuconaş din aceia cărora noi, prostimea, nici nu ştim bine cum să le zicem – scriitori nu le-ai putea spune, iar la năravuri îs întocmai ca geambaşii din iarmaroacele noastre, iau de ici, de colo, cerşesc sau ciordesc de pe unde pot şi te trezeşti că nu trece lună, ba nici săptămână, c-au şi scos la iveală câte o cărţulie cât un abecedar – unul dintre aceşti cuconaşi, zic, ce-a făcut ce-a dres, c-a ciugulit din gura lui Foma Grigorievici această poveste de care el, Foma, nici nu-şi mai amintea. Cuconaşul acela cu caftan în culoarea bobului de mazăre, de care-am mai pomenit şi aiurea într-una dintre povestirile pe care aţi mai citit-o, de abia sosise din Poltava. Adusese cu el o cărţulie nu prea groasă, o deschise la mijloc şi ne-o puse dinainte. Foma Grigorievici era gata să-şi aşeze ochelarii pe nas, dar cum îşi aminti că uitase să şi-i lege cu aţă şi să şi-i lipească cu ceară, mi-o trecu mie. Eu, care nu port ochelari şi ştiu o brumă de carte, am început s-o citesc. Dar nu dovedisem două file când, deodată, Foma Grigorievici mă opri, trăgându-mă de mână:
— Stai puţin! Spune-mi mai întâi ce citeşti.
Mărturisesc că întrebarea m-a cam zăpăcit.
— Cum ce citesc, Foma Grigorievici? Povestea dumitale o citesc. Chiar vorbele spuse de dumneata.
— Şi cine ţi-a spus, mă rog, că-s vorbele mele?
— E scris aici: Poveste auzită de la psaltul cutare. Ce mai vrei?
— Stuche-l în ochi pe cel ce-a tipărit-o! Dacă-i aşa, scârba de muscal minte! Am spus eu asta? Iaca cum le încurcă dracu', când are cineva gărgăuni în cap. Aveţi puţintică răbdare şi vă spun eu povestea cea adevărată.
Ne-am tras mai aproape de masă şi psaltul începu:
Bunicu-meu, (fie-i ţărâna uşoară şi deie-i Dumnezeu pe ceea lume numai colaci de grâu şi turtă dulce cu mac!) tare frumos mai povestea. Când se pornea pe băsnit, stam cât mi ţi-i ziulica de mare de-l ascultam şi nu ne mai săturam. Nici la călcâie nu-i ajung palavragiii din zilele noastre care îndrugă verzi şi uscate cu glas leşinat de parcă n-au mâncat de trei zile, că-ţi vine să-ţi iei căciula şi să te tot duci, auzindu-i. Mi-aduc aminte ca acum. Era o seară de iarnă care nu se mai sfârşea. Gerul năprasnic de afară astupase de tot ferestruica colibei noastre. Pe atunci mai trăia răposata maică-mea şi, cu furca de tors dinainte, trăgea cu mâna firul alb, în timp ce cu piciorul legăna covata şi cânta un cântec, pe care şi acum parcă-l aud. Flacăra tremurătoare a opaiţului lumina odaia, tresărind în răstimpuri, ca speriată. Fusul sfârâia iar noi copiii, strânşi grămadă, ascultam voroava bunicului care, de bătrân ce era, de cinci ani nu mai coborâse de pe cuptor. Dar basmele de pe vremuri, frumoase cum nu sunt altele, în care era vorba de năvălirea zaporojenilor29, de leşi30, de vitejiile lui Podcova, ale lui Poltora-Cojuh şi ale lui Sagaidacinâi, erau departe de a ne fi pe plac cum ne erau nişte poveşti cu fioroase întâmplări din bătrâni. La auzul lor simţeam fiori în tot trupul şi părul de pe cap ni se făcea măciucă. Frica ne pătrundea uneori într-atâta că de cum începea să se-ntunece toate ni se înfăţişau ca nişte nemaipomenite dihănii. Dacă se întâmpla să ieşim noaptea din bordei pentru vreo nevoie, ne aşteptam să găsim la întoarcere un strigoi de pe ceea lume, cuibărit în pat. Să nu mai ajung să spun poveşti, dacă până şi svitcă pe care eu însumi o puneam la căpătâi nu mi se părea că-i dracul ghemuit acolo. Dar ceea ce preţuiam mai mult în povestirile bunicului e că nu minţea niciodată. Tot ce spunea se întâmplase aievea. Să vă spun una dintre poveştile lui. Isteţi din aceia care ştiu să scrie jalbe, ba pot chiar citi şi în pravilă, dar dacă-i pui în faţa unui ceaslov ca toate ceasloavele nu pricep buche, în schimb, spre ruşinea lor, la hlizit se pricep, sunt destui. Orice le-ai spune, atâta ştiu: să râdă. Rău s-a lăţit necredinţa în lumea asta! Poate că nu mă credeţi, dar să nu-mi mai ajute Dumnezeu şi Maica Domnului dacă vă mint! Mi s-a întâmplat odată să vorbesc despre vrăjitoare. Ei, ce credeţi? S-a găsit un viteaz care nu credea în vrăjitoare. Apăi, slavă Domnului, am văzut şi eu în zilele mele necredincioşi destui, care îmbrobodesc popa la spovedanie cu mai multă uşurinţă decât ar trage unul de-ai noştri tabac pe nas; dar până şi aceia numai la auzul cuvântului vrăjitoare îşi făceau cruce. Arăta-li-s-ar în vis… nu mai spun cine. Ş-apoi nici nu face să mai vorbesc de dânşii.
E mult de atunci, începu răposatul bunicu-meu: or fi ani vreo sută, de nu şi mai bine. Cine-a ştiut satul nostru din vremea ceia nu-l mai cunoaşte. Un biet cătun, cu vreo zece bordeie nevăruite pe dinafară şi semănate în mijlocul câmpului după voia întâmplării şi în bătaia vântului. De-un gard sau de-o şură ca lumea, în care omul să-şi fi putut adăposti o vită sau căruţa, nici pomeneală. Şi asta la cei înstăriţi. D-apoi la ai noştri, sărăcimea! Săpau o groapă în pământ şi bordeiul era gata. Numai după fum te dumireai că înăuntru trăiau făpturi omeneşti. Mă veţi întreba: şi de ce trăiau astfel? Nu din sărăcie, credeţi-mă… Pe vremea ceia mai toţi trăiau după obiceiul căzăcesc şi dobândeau destul plean31; ci mai mult pentru că nu avea rost să-şi dureze bordeie întemeiate. Ce mai duium de omenire forfotea pe tot locul: crâmleni, leşi, litvanieni. Ba se întâmpla să dea buzna peste noi să ne prade, chiar de-ai noştri. De toate se întâmplau.
În cătunul acela se ivea din când în când un om, sau mai bine zis chiar diavolul cu chip de om. De unde şi pentru ce anume venea, nu ştia nimeni. Bea şi chefuia procletul şi deodată se făcea nevăzut: ia-l de unde nu-i. Un răstimp nu se mai pomenea de el. Dar când nici gândeai, ca picat din văzduh iar îl vedeai bătând uliţele satului aflător la o zvârlitură de băţ de Dicanca de-acum şi din care nici urmă nu se mai vede azi. Aduna de pe drum cazacii de teapa lui şi se aşternea pe chef şi râs şi cântec. Şi banii, şi votca, ca apa curgeau. Acolisea32 ades fetele nurlii şi le acoperea de cordele, cercei şi salbe, că nici nu mai ştiau ce să facă cu ele. Ce-i drept că nu fără turburare primeau fetele acele daruri şi-şi spuneau în sinea lor că numai Cel de Sus ştie de erau curate mâinile din care le-au primit. O mătuşă bună de-a bunicului ţinea pe atunci crâşmă la drumul căruia îi zice azi al Opoşnianscului. În crâşma asta chefuia ades Basavriuc – aşa-i spuneau acestei sataniceşti făpturi. Pentru nimic în lume – zicea ea – n-ar fi primit ceva de la el. Dar iar să nu primeşti, nu se putea. Pe toţi îi apuca groaza când îşi încrunta Basavriuc sprâncenele stufoase, aruncând pieziş o privire care te făcea să-ţi iei picioarele la spinare. Iar dacă te ispiteai33 să iei darurile, în noaptea următoare ţi se arăta un împieliţat cu coarne, ieşit din baltă. De fusese salbă, de gât o strângea, de purta inelul, de deget o muşca, iar de-şi împletise-n păr panglică, de cozi o trăgea. Mă las păgubaşă de asemenea daruri – ziceai. Dar pacostea era că nu te mai puteai descotorosi de ele. Degeaba le-aruncai în apăl Şi salbele, şi inelele dracului pluteau deasupra şi ţi se-ntorceau înapoi în mână.
Era la noi în sat o biserică cu hramul, dacă nu mă-nşel, la sfântul Pantelimon. La acea biserică păstorea pe atunci un popă – slăvit fie-i numele – părintele Afanasi. Văzând el, părintele Afanasi, că Basavriuc ăsta nu venea la biserică nici măcar de ziua paştelui, se hotărî să-l dojenească, aducându-l la pocăinţă. Ţi-ai găsit! Abia a putut scăpa părintele cu fuga. „Ian ascultă, pane, vezi-ţi mai bine de treburile tale decât de-ale altora, că altfel îţi astup eu gâtlejul de ţap cu colivă fierbinte”, tună ipochimenul34. Ce era să facă popa cu afurisitul? Părintele Afanasi hotărî atunci că vericine35 se va încârdoşa36 cu Basavriuc, eretic să se socoată şi duşman bisericii lui Christos şi al întregului neam omenesc.
În satul acela un cazac poreclit Corj avea un argat căruia oamenii îi ziceau Piotr Bezrodnâi37, poate pentru că nimeni nu-şi mai amintea nici de tată-său nici de maică-sa. Ştiut este că starostele bisericii spunea că părinţii i-au murit de ciumă la un an după naşterea lui. Dar mătuşa bunicului meu nici nu voia s-audă de una ca asta şi se căznea foarte să-i afle vreo cimotie, deşi bietul Piotr avea tot atâta nevoie de una ca asta cât chelbosul de pieptene. Mătuşa bunicului ţinea morţiş că tatăl lui Piotr trăia pe undeva, la Zaporojie, prins de turci, că îndurase mari chinuri şi că printr-o minune îşi putuse schimba straiele cu ale unui eunuc, dând bir cu fugiţii. Dar codanele sprâncenate şi nevestele tinere nu se sinchiseau de rudele lui. Spuneau numai că de s-ar fi îmbrăcat cu caftan nou, încins cu brâu roşu şi cu căciulă de miel negru cu fundul albastru, care să-ţi ia ochii şi dacă pe deasupra şi-ar fi atârnat de şold un iatagan turcesc – ţinând într-o mână harapnicul iar în cealaltă o lulea cu imameaua de chilimbar – ar fi băgat în cofă toţi flăcăii de pe vremea lui. Din nenorocire însă bietul Petrus n-avea decât o svitcă cenuşie cu mai multe găuri decât are un jidov galbeni în pungă. Dar nu asta, ci alta era nenorocirea: bătrânul Corj avea o mândreţe de fată cum nu cred să se mai fi pomenit cândva. Mătuşa răposatului meu bunic – şi, fără supărare fie spus, ştiţi şi dumneavoastră că femeia mai degrabă se sărută cu dracu-n bot decât să mărturisească despre alta că-i frumoasă – spunea că obrajii bucălaţi ai copilei erau fragezi şi proaspeţi ca cel mai gingaş mac trandafiriu când, spălat cu roua Domnului, se aprinde şi-şi potriveşte petalele, gătindu-se întru întâmpinarea soarelui-răsare; că sprâncenele-i erau ca două şireturi negre din acele pe care le cumpără în zilele noastre fetele pentru atârnat crucile şi salbele de ducaţi şi că păreau că se apleacă să-i vadă ochii limpezi; că guriţa, la care flăcăii de pe atunci se uitau cu jind, părea făcută anume să scoată din ea numai cântec de privighetoare; că părul ei negru ca pana corbului şi moale ca inul fraged – pe atunci fetele nu-l împleteau încă în atâtea cosiţe cu panglici frumoase de culori aprinse – îi cădea în cârlionţi pe rochia cusută cu fir de aur. Ehei, să nu-mi ajute Dumnezeu să mai spun vreodată aleluia, dacă n-aş săruta-o chiar aici pe loc, cu toate că neaua mi-a troienit bătrânul creştet, şi baba îmi stă colea în coastă, ca spinul în ochi. Eh, şi acolo unde stau alături un flăcău şi o fată, ştiţi voi ce se întâmplă. Uneori nici nu se crăpa de ziuă şi se şi vedeau urmele cizmuliţelor roşii ale Pidorcăi pe locul unde stătuse de vorbă cu Petrus al ei. Totuşi, Corj n-ar fi avut nici urmă de bănuială, dacă într-o zi – şi aici sigur că dracul şi-a vârât coada – pe când se aflau în tindă, nedeschizând bine ochii în jur, îi veni lui Petrus să fure o fierbinte sărutare de pe buzele roşii ca fraga ale căzăciţei. Şi tot dracu' (dă Doamne să i s-arate-n vis numai sfânta cruce!) îl pune nitam-nisam pe hodorog să-mpingă uşa. Căscat-a Corj gura mare, şi-a proptit mâna în uşorul uşii, ş-aşa a încremenit. Pârdalnica asta de sărutare îi luase auzul. I se părea că răsună mai dihai ca bătăile în perete cu chilugul, cu care mujicii din vremea noastră, în lipsă de puşti şi de pulbere, prăznuiesc sărbătorile.
Venindu-şi în fire, Corj scoase din perete nagaica strămoşească şi era gata să mustre cu ea spinarea bietului Petro când hodoronc tronc, frăţiorul Pidorcăi, Ivas, un băieţel de şase ani, se năpusti speriat la taică-său, îi cuprinse picioarele cu amândouă mânuţele şi-i strigă: „Tătucă, tătucă, nu da în Petrus”. Ce să facă bătrânul? N-avea inimă de piatră. Spânzură nagaica înapoi în cuiul din perete şi, scoţându-l cu binişorul pe Petrus din tindă, i-a spus: „Ascultă, Petro, dacă te mai prind vreodată la mine în bordei, sau măcar pe sub fereastră, vai de mustăţile tale; te las fără ele! Şi să nu-mi spui mie Terenti Corj dacă moţul care ţi-a crescut că-l poţi înfăşură de două ori în jurul urechii nu şi-o lua rămas bun de la scăfârlia ta”. Zicând acestea îl lovi uşor cu pumnul în ceafă. Petrus o zbughi mâncând pământul. Sărutat le-a trebuit! Aşa dar, necazul a dat peste hulubaşii noştri şi, colac peste pupăză, taman atunci se duse vorba prin sat cum că pe la bordeiul lui Corj îşi face mereu drum un leah mustăcios, îmbrăcat cu nişte haine cusute numai cu sârmă de aur, cu sabie, cu pinteni şi cu buzunarele zăngănind de bani, cum zăngăne săculeţul de pomeni cu care Taras, paracliserul nostru, umbla în fiece zi în biserică. Ei bine, îl taie pe oricine capul de ce vine cineva la un părinte care are o fată sprâncenată. Într-o zi, Pidorca îl luă în braţe pe frate-său Ivas şi, plângând de-o înnecau lacrimile, îi spuse: „Ivas frăţioare, Ivas, dragul meu, zboară ca săgeata din arc la Petrus şi spune-i tot din fir a păr: Ochii căprui iubi-i-aş, obrăjorii albi săruta-i-aş, dar soarta nu mă lasă. Năframe multe udat-am cu lacrimi fierbinţi. Greu şi amar de sufletul meu. Până şi taica duşman îmi este. Cu sila vrea să mă dea unui nesuferit de leah. Spune-i că se gătesc de nuntă, dar că la nunta mea lăutari n-au să fie: în locul cobzelor şi fluierelor psalţii cânta-vor. De bunăvoie cu mirele n-am să joc, ci pe sus din casă mă vor scoate. Întunecos îmi va fi bordeiul de scânduri de arţar iar pe acoperiş, în locul hornului, o cruce-nfiptă”.
Nemişcat, ca de piatră, asculta Petro, nevinovatul copil ciripindu-i vorbele Pidorcăi. „Şi eu, nenorocitul de mine, care mă gândesc să mă duc în Crâm şi în Ţara turcească să adun şi să mă întorc la tine, mândra mea, încărcat de bogăţii. Dar mi-a fost scris aşa, se vede. Ne-a deochiat un ochi hain. Am să mă însor şi eu, draga mea, numai că la nunta mea n-au să fie psalţi. Corbul cel negru are să croncăne în locul popii, câmpul întins are să-mi fie bordeiul, norul vânăt acoperişul, vulturul are să-mi ciugulească ochii căprui, ploile au să-mi spele ciolănaşele căzăceşti, iar vântoasele38 mi le-or usca. Ce să fac? De cine şi cui să mă jăluiesc? Cum văd eu, asta-i voia Domnului. Să mă prăpădesc aşa şi gata”. Şi Petro se duse întins la cârciumă.
Mătuşii răposatului meu bunic i-a fost cam cu mirare văzându-l pe Petrus intrând în cârciumă, mai cu seamă la vremea când omul cumsecade se duce la utrenie, şi holbă ochii la dânsul ca trezită din somn, când îi ceru o ulcică de votcă mai cât o jumătate de vadră. Zadarnic credea Petrus că are să-şi înece aleanul. Votca îi pişcă limba taman ca urzica şi-i păru amară ca pelinul. Zvârli ulcica cât colo. „Nu-ţi face sânge rău, cazace”, îi bubui cineva în ureche. Când îşi întoarse capul, de cine îi dădură ochii? De Basavriuc. Uf! Ce pocitanie! Părul îi şedea ca peria şi ochii – ca de bou. „Ştiu eu ce-ţi lipseşte! Uite, asta”. Zâmbi drăceşte, zăngănindu-şi punga de piele care îi atârna la cingătoare. Petro tresări. „He-he-he! Să vezi cum lucesc! urlă el, vânturând şiroiul de galbeni dintr-o mână în alta. He-he-he! Ascultă cum zornăie! Şi când te gândeşti că ţi-aş cere numai un singur lucru pentru o movilă întreagă de jucărele din astea”. „Diavole! îi spuse Petro. Dar fie! Primesc orice!” Şi bătură palma. „Să ştii, Petro, c-ai picat la ţanc, îi spuse necuratul. Mâine-i Ivan Cupala. Numai odată pe an, în noaptea asta, înfloreşte fereguţa. Vezi de nu scăpa prilejul. Te aştept la miezul nopţii în Văgăuna Ursului.”
Cred că nici găinile n-aşteaptă cu atâta nerăbdare grăunţele babei, cum aştepta Petrus să vie seara. Cerceta întruna dacă nu s-a lungit umbra copacilor şi dacă nu începuse soarele să se rumenească, şi cu cât trecea timpul şi nerăbdarea lui creştea. Lungă aşteptare! Pesemne că ziua îşi rătăcise pe undeva capătul. Dar iată că soarele s-a ascuns. În zare, nu mai e roş decât cerul. Se-ntunecă şi el apoi. Pe câmp, răcoarea creştea treptat. Se-ntunecă din ce în ce, până când se lăsă noaptea neagră. În sfârşit! Cu inima bătând să-i sară din piept, Petro porni la drum, luând-o cu băgare de seamă prin pădurea deasă, de unde coborî într-o râpă adâncă căreia i se zicea Văgăuna Ursului. Acolo îl şi aştepta Basavriuc. Era întuneric beznă. Se luară de mână şi o porniră spre mlaştini, poticnindu-se mai la fiecare pas şi agăţându-se de mărăcini. În sfârşit, ieşiră într-o poiană. Petro se opri şi se uită în juru-i. Niciodată nu mai fusese pe acolo. Basavriuc se opri şi el.
— Vezi tu cele trei movile din faţa ta? Ai să găseşti pe ele multe flori, dar să nu te ducă ispita să rupi vreuna. Când a înflori fereguţa, să apuci floarea şi, fie ce-o fi, nu privi înapoi.
Petro ar fi vrut să-l mai întrebe ceva pe Basavriuc… dar ia-l de unde nu-i. Se apropie de cele trei movile, dar nu văzu nimic. Unde or fi florile? Jur împrejur buruieni dese şi întunecate acopereau tot. Dar iată că în zare prinse a scăpăra şi în faţa lui apărură straturi de flori, care de care mai frumoase, cum n-a mai văzut. Şi printre flori zări şi nearătoasele frunze ale fereguţei. Nedumerit şi îngândurat în faţa florilor, Petro îşi propti amândouă mâinile în şolduri:
— Şi ce mare lucru mă rog? Mi s-a întâmplat să văd şi de câte zece ori pe zi buruiana asta. Care să fie minunea? Nu şi-a pus oare dracul în cap să-şi bată joc de mine?
Uitându-se mai bine, văzu un bobocel care se mişca, de parcă avea viaţă. Curat minunăţie! Bobocul se mişca, creştea şi se înroşea ca jarul. Apoi se aprinse o steluţă, se auzi un pârâit uşor şi floarea se deschise în faţa lui ca o flacără, luminând şi florile din juru-i.
„A sunat ceasul!” îşi zise Petro şi întinse mâna. În clipa aceea văzu sute de mâini păroase întinzându-se spre floare şi auzi în spatele lui pe cineva alergând şi oprindu-se din loc în loc. Petro închise ochii, trase de tulpină şi floarea îi rămase în mână. Totul amuţi. Când a deschis ochii văzu înainte-i pe buturugă pe Basavriuc, cu faţa vânătă ca de mort. Sta nemişcat ca piatra. Ochii îi erau aţintiţi în gol, spre ceva văzut numai de el; din gura, pe jumătate căscată, nu ieşea nici un sunet. Jur împrejur nici o adiere. Uf, ce înfricoşător! Dar deodată se auzi un şuierat care-i străpunse lui Petro inima ca un tăiş, şi i se păru că iarba prinsese a foşni, florile a vorbi între ele cu glasuri subţirele ca nişte clopoţei de argint, iar copacii să se mişte slobozind sudălmi… În clipa aceea, faţa lui Basavriuc se învioră şi ochii îi scăpărară. „Unde ai zăbovit atâta, babo? mormăi el printre dinţi. Uite, Petro, acuşi are să ţi se înfăţişeze o crăiasă. Orice ţi-ar spune ea, tu să taci, altminteri pierdut eşti, pe vecie.” Basavriuc îndepărtă cu ciatlău-i39 noduros crengile tufişului de mărăcini şi înainte i se ivi căsuţa mumei-pădurii înălţată, după cum ştim cu toţii, pe labe de găină. Basavriuc bătu cu pumnul în perete de se cutremură casa… Un dulău mare şi negru le ieşi înainte, schelălăi şi, prefăcându-se în pisică, se repezi să le sară în ochi. „Potoleşte-te, cilihoaie40!” şi mai adăugă o vorbă la auzul căreia orice om cumsecade şi-ar fi astupat urechile. Într-o clipită se prefăcu într-o babă gheboasă şi cu faţa zbârcită ca un măr copt la cuptor. Nasul şi bărbia erau ca spărgătoarea de nuci. „Aferim crăiasă!” îşi spuse în gând Petro cu fiori în spate. Zgripţuroaica îi smulse floarea din mână, se aplecă deasupra ei bolborosind, ea ştie ce, şi udând-o cu un ştiu ce apă. Din gura babei ieşeau scântei, iar la colţurile gurii făcea clăbuci. „Arunc-o!” îi spuse ea, dându-i înapoi floarea. Petro aruncă floarea. Şi să fi văzut minunea. Floarea nu căzu şi, în întunericul care domnea, păru multă vreme un glob de foc plutind în văzduh – ca barca pe valuri. În sfârşit, începu să coboare lin şi căzu aşa de departe, încât abia de mai zăreai steluţa care se făcuse cât grăuntele macului, nu mai mare. „Aici!” şuieră înăbuşit baba. Basavriuc îi dădu un hârleţ spunându-i: „Sapă aici, Petro. Ai să dai de atâta aur cum n-aţi visat de când sunteţi, nici tu, nici Corj”. Petro luă hârleţul, scuipă în palme, îl înfipse cu piciorul şi începu să scoată pământ odată, de două ori, de trei ori, încă odată… Hârleţul zăngăni lovind ceva tare şi nu răzbi mai departe. Ochii lui Petro începuseră să deosebească mai bine şi văzu o lădiţă nu prea mare şi ferecată. Dădu s-o apuce cu mâna, dar de ce o apuca, mai rău se înfunda, iar în spatele lui auzea hohote de râs care aduceau mai degrabă a şuierat de şarpe: „Degeaba, fără sânge de om nu vezi tu aur, „ răcni vrăjitoarea, împingând spre el un copil de vreo şase ani, acoperit cu un giulgiu şi-i făcu semn lui Petro să-i taie capul. Petro înmărmuri. Cum aşa? E şagă să tai fără vină cap omenesc şi încă unui copil nevinovat? Furios la culme, Petro smulse cearşaful din capul copilului, şi ce-i văzură ochii? Se trezi dinaintea lui cu Ivas. Bietul copil îşi încrucişase mâinile plecându-şi capul în piept… Ca turbat se repezi Petro cu cuţitul la zgripţuroaică şi era cât pe ce să-l şi împlânte într-însa…
— Ce-ai făgăduit tu să faci pentru fată?… sună glasul lui Basavriuc, şi Petro simţi în spinare ca o lovitură de pumnal. Zgripţuroaica bătu din picior şi o flacără albastră ţâşni din pământ. Măruntaiele pământului se luminară de ai fi zis că-s de cleştar şi Petro văzu ca în palmă tot ce era înăuntru. Chiar sub locul unde stăteau, erau îngrămădite o sumedenie de sipete şi de cazane pline ochi cu galbeni şi nestemate. Privirea i se aprinse… Mintea i se întunecă… înnebunit apucă cuţitul şi sângele nevinovat îi ţâşni în ochi… Din toate părţile răsunau hohotele de râs ale diavolului. Turme de pocitanii hâde prinseră a ţopăi dinaintea lui. Ca un lup îşi înfipse zgripţuroaica ghearele în trupuşorul fără de cap şi-i sorbi sângele… Lui Petro i se întunecă mintea. Îşi adună puterile şi o luă la fugă. Toate dinainte-i erau scăldate în roşu. Copacii muiaţi în sânge păreau că ard şi gem. Cerul tremura de încins ce era… Îi scăpărau în faţă pete de foc ca nişte fulgere. Ajunse la bordeiul lui sleit de puteri, intră înăuntru şi căzu buştean. II cuprinse un somn adânc, vecin cu moartea.
Două zile şi două nopţi a dormit Petro fără să se trezească. Se deşteptă abia a treia zi şi cercetă îndelung ungherele bordeiului. Dar degeaba încerca să-şi amintească ceva. Mintea îi era ca buzunarul unui zgârcit, din care nu poţi scoate o copeică. Se întinse alene, când auzi deodată la picioare zuruind. Se uită şi văzu doi saci cu aur. Numai atunci îşi aminti ca prin vis cum căutase o comoară şi ce spaimă îl cuprinsese în pădure. Dar cu ce preţ căpătase aurul, asta nu putu pricepe nici în ruptul capului.
Îmbunatu-s-a Corj văzând sacii şi începu: „Petrus în sus, Petrus în jos, Petrus ici, Petrus colea! Au un mi-ai fost tu mie întotdeauna drag? Au un te-am ţinut eu ca pe feciorul meu?” şi hodorogul se porni să-l hiritisească41 până ce pe bietul Petro îl podidi plânsul de înduioşare. Pidorca îi povesti cum nişte ţigani, care trecuseră pe acolo, îl furaseră pe Ivas, dar Petro nu-şi mai aducea aminte nici de faţa copilului, într-atâta îl solomonise42 zgripţuroaica! Nu mai aveau acum de ce tărăgăna treaba. I-au dat leahului cu tifla şi au făcut nuntă: au copt pâini, au cusut ştergare şi basmale, au scos o butie de gorilcă, i-au pus pe miri la masă şi au tăiat colacul de nuntă. Bandurile, chimvalele şi cobzele au prins a zdrăngăni, fluierele a cânta şi ţine-te, petrecere…
Înainte vreme nunţile la noi nu se făceau ca acum. Ehei, când se apuca mătuşa bunicului să ne spună cum era pe atunci, apoi dă Doamne bine. Să fi văzut cum jucau toţi: fetele cu scufiţe de panglici galbene, albastre şi trandafirii, cu găitan de fir de aur, cu cămăşi cusute cu arnici roşu şi presărate cu floricele de argint pe ele, cu cizmuliţe de safian43 cu călcâiul înalt şi potcovit cu fier, jucau gorliţa, când lunecând uşor ca nişte păuniţe, când răsucindu-se în avânt, ca vârtejul. Nevestele tinere cu comanace de zarpa44 de aur, aducând a corăbii, răscroite la ceafă – de unde le ieşeau scufiţele cusute tot cu fir de aur, cu două corniţe de blăniţă neagră de miel, din cea cu inele mărunte şi din cea mai de preţ, ieşindu-le afară una în faţă, alta în spate – în rochii scumpe de mătase albastră şi pe deasupra cu contăşuri cu bascuri roşii, una câte una jucau gopac, legănându-se mândre când pe o parte, când pe alta şi bătând pământul cu paşi măsuraţi. Flăcăii, cu înalte căciuli căzăceşti în cap, în svitce de postav ales, încinşi cu cingători bătute în flori de argint, cu lulelele-n dinţi, se răspândeau printre ele, răsucindu-şi îndrăcit călcâiele şi şoptindu-le verzi şi uscate la ureche. Până şi pe Corj, tot uitându-se la tineret, nu l-a mai răbdat inima să nu arate şi el ce poate… Cu bandura în mână, pufăind din lulea şi, în acelaşi timp, cântând, cu paharul pe cap, în mijlocul chiotelor chefliilor, s-a lăsat bătrânul pe vine, jucând căzăceasca. Ce nu scornesc oamenii la chef? îşi puneau măşti cu nişte chipuri care numai de oameni nu erau. Dar ce-s giumbuşurile de la nunţile de azi, faţă de cele de atunci? Azi? Se-mbracă ca ţigăncile şi ca muscalii şi asta-i tot. Pe atuncea, altfel era. Se îmbrăca de-o pildă unul în haine de jidov şi altul în haine de drac. Începeau cu pupatul şi isprăveau cu scărmănatul că te tăvăleai de râs. Bată-i să-i bată!
Uneori se îmbrăcau în haine turceşti şi tătăreşti, roşii ca para focului… Şi când se puneau pe şotii şi pe năzdrăvănii… îţi venea să te iei cu mâinile de cap. Cu mătuşa răposatului, care a fost şi dânsa la nunta asta, e o poveste de tot hazul: mătuşa purta o rochie tătărească, largă de tot, şi umbla cu un ulcior în mână, turnând oaspeţilor de băut. Iată că-l pune dracul pe unul să-i verse în spate nişte votcă. Altul n-are de lucru şi scapără cu amnarul aprinzând votca… Atâta s-a speriat biata femeie de flacăra ceea, c-a început să se despoaie. S-a stârnit o larmă şi un hohot şi un talmeş-balmeş, ca la iarmaroc. Oricum, nuntă mai veselă ca aceea bătrânii nu-şi aminteau.
Pidorca şi Petrus s-au pus, cum se zice, pe trai ca nişte pani adevăraţi. Aveau din belşug de toate şi totul lucea la ei… Văzând traiul lor însă, oamenii de treabă clătinau din cap: „Nu-i a bine, când te-ai legat frate cu dracu'… spuneau toţi într-un glas. De unde averea, dacă nu de la cel ce ispiteşte pravoslavnicul? De unde grămada asta de aur? Şi cum se face că Basavriuc s-a mistuit ca intrat în pământ tocmai în ziua în care s-a îmbogăţit Petro?” Şi nu putem zice că oamenii cleveteau. În mai puţin de o lună se schimbase Petrus că nu-l mai cunoşteai. Ce s-o fi întâmplat? Ce era cu el? Asta, numai Dumnezeu ştie. Încremenea locului şi nu scotea o vorbă. Sta dus pe gânduri, căznindu-se parcă să-şi amintească ceva. Când izbutea Pidorca să-l scoată din muţenie, se mai lua oarecum cu vorba, ba se şi înveselea, dar cum dădea cu ochii de saci, prindea a răcni: „Stai, stai, c-am uitat!…” şi iar cădea pe gânduri şi iar se muncea să-şi amintească. Uneori, după ce sta locului mai mult, i se năzărea că ceea ce-l chinuie e pe cale să i se arate, dar repede se împrăştiau iarăşi toate. Aşa, se vedea la cârciumă cu votca dinainte. Votca îl frigea şi-l apuca scârba. Se făcea apoi că cineva se apropie şi-l bate pe umăr. Mai departe însă, toate se înceţoşau. Sudorile îi curgeau şiroaie pe faţă şi, neputincios, se aşeza iarăşi la locul lui.
Ce n-a făcut Pidorca? Cu vracii s-a sfătuit, să-i sperie cu plumb topit şi descântece a încercat, dar toate au fost zadarnice45. Aşa trecu şi vara. Mulţi cazaci isprăviseră cositul şi seceratul iar cei mai zurbagii plecaseră-n ceambur46. Stoluri de raţe se mai îngrămădeau încă pe bălţile noastre, dar de sfredeluşi nici urmă. Stepa ruginea. Stogurile de fân, ca nişte căciuli căzăceşti risipite pe ici-colo, împestriţau câmpul. Pe drum întâlneai care încărcate cu vreascuri şi lemne. Pământul se învârtoşase şi începuse pe alocuri să îngheţe. De sus cernea ca prin sită şi promoroaca se aşternuse pe crengile copacilor ca o blăniţă de iepure. În zilele senine şi geroase, botgrosul cu pieptul stacojiu, trufaş ca un şleahtic, se plimba pe troiene în căutare de grăunţe, iar copiii cu ceatlaie groase băteau pe gheaţă bile de lemn, în timp ce taţii lor stăteau liniştiţi, întinşi pe cuptoare şi rar de mai ieşeau pe afară cu luleaua în dinţi, să suduie pravoslavnicul pui de ger, sau să mai tragă în piept aer proaspăt şi să bată cu îmblăciul grâul din tindă. În sfârşit, zăpezile au prins a se topi, şi ştiuca spărsese gheaţa cu coada. Petro nu se schimbă deloc, ba pe vreme ce trecea se cătrănea mai rău. Şedea în mijlocul bordeiului ca bătut în cuie, cu sacii de aur la picioare. Se sălbăticise şi părul îi crescuse peste măsură de lung: era spăimântător. Sta şi nu-şi putea muta gândul, se căznea să-şi amintească şi se supăra, şi-l apuca furia că nu poate. Se scula ades de la locul lui ca apucat de nebunie, dădea din mâini, îşi aţintea ochii în gol, parcă ar fi vrut să prindă ceva, buzele i se mişcau, ca şi cum ar fi vrut să rostească un cuvânt demult uitat şi, deodată, se oprea… Atunci îi venea furia. Înnebunit, îşi rodea mâinile, şi le muşca şi-şi smulgea de ciudă smocuri de păr până ce se liniştea căzând într-un soi de uitare, după care iar încerca să-şi aducă aminte şi iar se chinuia, şi iar îi venea furia… Ce năpastă se abătuse pe capul lor? Viaţa Pidorcăi, numai viaţă nu mai era. La început să temea să rămână singură în bordei, dar, până la urmă, se obişnuise, sărmana, cu durerea ei. Dar nu mai era Pidorca de altădată. Nu mai avea nici bujori în obraji, nici zâmbet pe buze. Slăbise, se ofilise, şi ochii, odinioară limpezi, erau acum veşnic plânşi. Într-o zi, făcându-i-se cuiva milă de dânsa, o sfătui să se ducă la vrăjitoarea care trăia în Văgăuna Ursului. Îi mersese vestea că putea lecui toate bolile de pe lume. Pidorca se hotărî să încerce şi această ultimă cale. O rugă ea ce-o rugă pe babă, până când în cele din urmă o înduplecă să vie la ea. În acea seară era tocmai ajunul sfântului Ivan Cupala. Petro zăcea pe laiţă în nesimţire şi nici nu băgă în seamă oaspetele. Deodată însă se ridică anevoie de pe laiţă, se uită cu luare aminte la babă şi începu să tremure din tot trupul ca înaintea gâdelui. Părul din cap i se ridică măciucă… şi izbucni într-un hohot de râs atât de puternic, că frica străbătu inima Pidorcăi ca un tăiş de cuţit.
„Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte!” strigă el zguduit de groaznică veselie şi cât ai clipi din ochi apucă toporul aruncându-l în babă din răsputeri. Toporul se-nfipse de doi verşoci în uşa de stejar. Baba se mistuise şi-n locul ei, în mijlocul bordeiului, sta acum un copil ca de vreo şapte ani, în cămăşuţă aibă şi cu capul înfăşurat într-un cearşaf… Cearşaful căzu. „Ivas!” strigă Pidorca, repezindu-se la el. Dar stafia se acoperi de sânge din cap până-n picioare, răspândind lumină roşie în bordei. Înspăimântată Pidorca fugi în tindă dar, venindu-şi oarecum în fire, cercă să-i ajute lui Ivas. Zadarnic! Uşa se înţepenise aşa de tare în urma ei că n-o mai putu deschide. Au venit oameni şi au bătut în uşă. În cele din urmă au scos-o din ţâţâni, dar în odaie nici ţipenie de om. Odaia era plină de fum, şi-n mijloc, unde stătuse Petrus, numai o grămadă de cenuşă care fumega. Oamenii s-au repezit la saci, dar în locul galbenilor erau cioburi de oală… Cazacii holbau ochii şi căscau gura şi nici din mustaţă nu mişcau, atâta-i îngrozise minunea asta.
Ce s-a întâmplat pe urmă nu mai ştiu. Pidorca s-a jurat să pornească în hagialâc47, a strâns ce-i rămăsese de la tată-său şi peste puţine zile nu mai era în sat. Nimeni nu ştia unde plecase. Nişte babe milosârdnice48 au scornit că se dusese pe urma lui Petro. Dar un cazac, venind din Kiev, a adus vestea că ar fi văzut la o chinovie49 o călugăriţă uscată, numai piele şi oase, care îşi petrecea zilele în rugăciuni şi în care consătenii aflaţi împreună cu cazacul recunoscură pe Pidorca; că nimeni nu prinsese încă o vorbă de la dânsa, că venise pe jos şi că adusese cu ea pentru icoana Maicii Domnului o îmbrăcăminte bătută în nestemate care strălucea de lua ochii privitorilor.
Fie-mi cu iertăciune, dar cu asta povestea nu-i gata. Chiar în ziua când dracul îl luase pe Petrus, Basavriuc se ivise iar, numai că acum toată obştea se ferea de el, căci aflase ce soi de pramatie este. Era însuşi satana şi luase chip de om ca să descopere comori; dar comorile neputându-le scoate decât cu mâini curate, momea flăcăi. Chiar în anul acela şi-au părăsit cu toţii bordeiele şi s-au mutat în sat. Dar nici acolo n-au avut pace de la blestematul de Basavriuc. Mătuşa răposatului meu bunic spunea că ei îi purta mai cu seamă sâmbetele pentru că-şi părăsise crâşma veche de pe drumul Opoşnianscului şi căuta din răsputeri să arunce pe capul ei câte belele, toate. Într-o zi, bătrânii satului, adunaţi la crâşmă, ţineau sfat, aşezaţi, cum s-ar zice, după obraze, în jurul mesei, iar la mijloc era un berbec fript, de care aş minţi spunând că era mic. Trăncăneau de una şi de alta, despre tot felul de întâmplări neobişnuite şi minuni. Deodată li se păru – şi mai zic să i se fi părut numai unuia, dar li se păru la toţi – că berbecul îşi ridicase capul, că ochii lui stinşi prind viaţă şi că sticlesc şi într-o clipă i se iviră şi nişte mustăţi negre şi bârzoiete50, care se mişcau cu tâlc la cei de faţă. Toţi au văzut pe dată în căpăţâna berbecului chipul Basavriucului. Mătuşa răposatului bunicu-meu aştepta să-i ceară votcă. Preacinstiţii bătrâni îşi îndesară cuşmele în cap şi-şi luară repede tălpăşiţa pe la casele lor. Odată, însuşi starostele bisericii, căruia de taifasul în doi cu ulcica bătrânească nu-i era silă, nici n-apucase bine să-i zărească fundul a doua oară, că numai ce vede deodată ulcica ploconindu-se până la pământ. „Dracu' să te ia!” blestemă starostele făcându-şi cruce. Dar şi nevesti-sii i s-a întâmplat una. Isprăvise de frământat nişte aluat într-o covată mare, când covata o zbughi înlături. „Ho! ho!” strigă femeia. Ţi-ai găsit! Covata se legăna fudulă şi prinse a juca căzăceasca prin odaie… Vă vine a râde! Dar bunicilor noştri numai de râs nu le ardea. Degeaba colinda părintele Afanasi tot satul cu agheasmă stropind uliţele cu sfeştocul, necuratul nu-l alunga. Mătuşa răposatului bunicu-meu se jeluia mereu că nici n-apucă să se-ntunece bine că şi începea să-i bată în acoperiş şi să-i zgârie pereţii.
Dar ce să mai lungim vorba despre acele vremi! Uite, chiar acuma, pe locul unde-i satul nostru s-ar zice că-i linişte şi doar nu-i mult de atunci, că ştia şi răposatul tată-meu şi ţin minte, Şi eu că un om cu frica lui Dumnezeu nu putea să se încumete pe lângă crâşma părăsită pe care neamul necuraţilor se străduise multă vreme s-o ridice la loc. Din hornul afumat ieşeau stâlpi de fum şi se ridicau aşa de sus că-ţi cădea căciula din cap de te-ndemnai să te uiţi la ei, şi se împrăştiau apoi împroşcând cu tăciuni toată stepa. Iar dracul – e păcat să pomeneşti numai numele procletului – se tânguia aşa de jalnic în cămăruţa lui, că până şi stolurile de ciori speriate se ridicau din pădurea de stejar din apropiere şi se roteau pe cer croncănind deznădăjduit.
Povestirea a fost tipărită pentru întâia oară în numerele din Februarie şi Martie 1830 ale revistei „Otecestvennâie zapischi” fără semnătura autorului. Titlul ei era „Bisavriuc sau seara din ajun de Ivan Cupala, poveste ucrainiană (după o legendă populară) istorisită de psaltul bisericii Pocroavele”. Editorul revistei „Otecestvennâie zapischi”, P. Svinin, un literat lipsit de talent, a introdus cu prilejul tipăririi povestirii în revistă o mulţime de îndreptări, căutând să elimine din textul lui Gogol ucrainismele şi să-l netezească stilistic. Supărat la culme din această pricină, Gogol şi-a încetat colaborarea la revistă. Tipărind povestirea în cartea întâia a „Serilor”, Gogol nu numai că a restabilit tot ce fusese „îndreptat” de Svinin, dar l-a ironizat cu causticitate pe redactor într-o prefaţă în care a arătat supărarea lui Foma Grigorievici faţă de samavolnicia redactoricească. La temelia povestirii lui Gogol sunt legende populare şi poveşti păstrate din bătrâni despre Ivan Cupala. În „Cartea de felurite însemnări” a lui Gogol există o notă al cărei conţinut trebuie să-i fi servit drept izvor pentru subiectul povestirii: „Fereguţa (bilix) înfloreşte cu flori roşii ca jăraticul numai la miezul nopţii în ajun de Ivan Cupala. Cine dovedeşte s-o rupă, ajunge aşa de îndrăzneţ încât poate ţine piept tuturor fantomelor care i s-ar ivi şi găseşte şi comoara”. Tema precarităţii bogăţiei dobândită pe căi necurate e înfăţişată pe larg atât în folclorul rus, cât şi în cel ucrainian. (Vezi: I. Rudcenco – „Basme populare din sudul Rusiei”, I, Kiev, 1869; M. Dragomanov – „Legende şi povestiri populare ucrainiene”, Kiev, 1876).
