I.Ganna.

Zvonul cântecelor se revărsa în valuri peste sat. Era ceasul când în strălucirea serii senine, flăcăi şi fete, trudiţi de munca şi grijile zilei, se adună în pâlcuri zglobii, cântând c-o voie bună umbrită de melancolie. Tainicul amurg cuprindea tot cerul, înecând contururile într-un vag necuprins. Ziua scăpăta şi cântecele nu încetau. Din pâlcul de cântăreţi se strecură furiş un tânăr cazac cu bandura51 în mână: era Levco, fiul primarului din sat. Cu căciulă de astrahan în cap, cazacul înainta pe uliţă, ciupind coardele bandurei şi jucând din mers. Şi iată-l în faţa unei case înconjurată de vişini pitici. A cui să fie casa? A cui poarta? După o clipă de tăcere, Levco începu să cânte:

Soarele-apune, seara coboară, Vino, iubito, vin' inimioară!

— Ehe, se vede că frumoasa mea cu ochi albaştri a adormit adânc, îşi zise cazacul terminându-şi cântecul şi apropiindu-se de fereastră. Galia, Galia, dormi ori nu vrei să vii la mine? Te temi să nu ne vadă cineva, sau nu vrei să-ţi scoţi la frig alba feţişoară? Fii fără grijă! Nu e nimeni şi seara e caldă. Dar chiar de ar fi să se arate cineva, cu svitca mea te-oi înveli, cu brâul meu te-oi înfăşură, cu mâinile mele te-oi acoperi, şi nimeni nu ne-o vedea. Şi chiar de-ar sufla o adiere mai răcoroasă, la piept mai mult te-oi strânge, cu sărutările te-oi încălzi şi sub picioruşele tale albe căciula mea ţi-oi aşterne. Inimioara mea, puişorul meu, odorul meu, arată-te o clipă numai! Scoate-ţi mâna albă pe fereastră! Dar ştiu eu că nu dormi, trufaşă copilă! spuse el ceva mai tare, ruşinat oarecum că a fost cât de cât umilit. Dacă-ţi baţi joc de mine, rămâi cu bine!

Zicând acestea se întoarse, îşi puse căciula pe o ureche şi se depărtă ţanţoş de fereastră, plimbându-şi alene degetele pe strunele bandurei… În aceeaşi clipă, cineva apăsă clampa de lemn a uşii. Scârţâind, uşa se deschise larg şi o fată de vreo şaptesprezece primăveri, învăluită de amurg şi privind cu sfială împrejur, trecu pragul fără să-şi ia mâna de pe clampă. În înserare, ochii ei albaştri şi plini de dragoste scânteiau cu prietenie, ca nişte steluţe, salba-i roşie de mărgean sclipea şi nici roşeaţa care-i îmbujoră obrajii nu scăpă privirii de vultur a flăcăului.

— Nerăbdător mai eşti, îi şopti ea. Te-ai şi supărat! Tocmai acum ţi-ai găsit şi tu să vii. Întruna trece câte cineva pe uliţă. Tremur toată…

— O, nu tremura, podoaba vieţii mele! Lipeşte-te mai tare de mine! zise flăcăul, îmbrăţişând-o şi aruncându-şi la spate bandura, care-i atârna la gât prinsă de curea. Se aşezară apoi amândoi lângă uşă. Tu ştii bine că nu pot trăi nici un ceas fără să te văd!

— Ştii la ce mă gândesc? îl întrerupse fata, pironindu-şi neliniştită ochii asupra lui. Parcă-mi şopteşte cineva la ureche că de-acu n-o să ne mai putem vedea atât de des. Răi mai sunt oamenii pe aici… Toate fetele mă zavistuiesc52, iar flăcăii… De altfel, am băgat de seamă că şi mama, de la o vreme, a început să mă ţină mai din scurt. Drept să-ţi spun, mă simţeam mai bine între străini.

Grăind acestea faţa i se întristă.

— De-abia de două luni eşti acasă şi ţi s-a urât? Poate că şi de mine ţi s-a urât?

— Ba nu, de tine nu mi s-a urât, îngână ea zâmbind. Îmi eşti drag, cazace cu sprâncene negre. Te iubesc pentru că ai ochi căprii şi ori de câte ori mă priveşti, parcă-mi râde inima şi sunt veselă şi fericită. Îmi place când zâmbeşti pe sub mustaţa ta cea neagră, iar când treci pe uliţă, cântând din gură sau din bandură, mi-e drag să te ascult.

— O, Galia mea scumpă, izbucni flăcăul sărutând-o şi strângând-o mai tare la piept.

— Stai! Ajunge, Levco! Ia spune-mi mai întâi, ai vorbit cu tatăl tău?

— Ce să-i vorbesc? zise el ca trezit din vis. Că vreau să mă însor cu tine şi că tu vrei să te măriţi cu mine? Da, i-am spus.

Dar acest „i-am spus” sună trist în gura lui.

— Ei, şi?

— Păi, ce-i poţi face? Ghiujul face pe surdul, ca de-obicei. Nimic n-aude şi mă ocărăşte că umblu lela53, că-mi fac de cap, că bat uliţele cu flăcăii şi că fac zurbă54. Dar nu-ţi fă inimă rea, Galia! Uite, îţi dau cuvântul meu de cazac că am să-l înduplec.

— Da, Levco, e destul să deschizi gura şi toate se fac precum vrei tu. Ştiu asta, fiindcă am simţit-o şi eu; de multe ori ţi-aş sta împotrivă, dar e de-ajuns să scoţi o vorbă şi, fără voia mea, fac tot ce vrei. Priveşte, Levco! urmă ea, lăsându-şi capul pe umărul lui şi ridicând ochii spre cerul albastru al Ucrainei ce se zărea nemărginit şi cald printre ramurile stufoase ale vişinilor. Priveşte colo, departe, au început să licărească stelele, una, două, trei, patru, cinci… Nu-i aşa că îngerii Domnului au deschis ferestrele căsuţelor lor luminoase şi se uită la noi?… Spune, Levco, nu-i aşa? Ne privesc! Ce-ar fi dacă oamenii ar avea aripi ca păsările?… Aş zbura acolo sus, sus de tot! Te-nfiori. Niciunul dintre stejarii noştri nu poate ajunge până la cer. Se spune totuşi că undeva, într-o ţară îndepărtată, se află un copac al cărui creştet freamătă în înaltul cerului şi că pe acolo coboară Dumnezeu pe pământ în noaptea Paştelui.

— Nu, Galia, Dumnezeu are o scară lungă, lungă de la cer până la pământ, pe care sfinţii arhangheli o aşază în ajunul învierii. Şi cum pune Domnul piciorul pe cea dintâi treaptă, toate duhurile rele o şi rup de fugă căzând huştiuluc în iad. De aceea de sfintele Paşti, duh necurat pe pământ nu se află.

— Ce lin se mişcă apa, ca un copil legănat, zise Galia, arătând iazul înconjurat de o pădure de arţari şi sălcii pletoase, care-şi scăldau în apă crengile plângătoare. Ca un bătrân sleit de puteri, iazul ţinea strâns, în recea-i îmbrăţişare, cerul înalt şi sumbru, acoperind cu sărutări de gheaţă stelele de jar care pâlpâiau sfios în văzduhul cald, aşteptând să se arate cereasca nopţii doamnă. În coasta pădurii, pe deal, o casă veche de lemn, cu obloanele trase, hodinea; muşchiul şi buruienile îi năpădiseră acoperişul; în faţa ferestrelor se înălţau meri stufoşi; pădurea o învăluia în umbră, cufundând-o într-o întunecime sălbatică; la poalele dealului, un crâng de aluni se întindea până la iaz.

— Mi-aduc aminte, ca prin vis, spuse Ganna, fără a-şi lua ochii de la căsuţă, că pe vremuri, pe când eram încă mică şi stăteam la mama, se spuneau tot soiul de grozăvii pe seama casei acesteia. Levco, tu trebuie să le ştii, ia povesteşte-mi-le!

— Lasă-le în plata Domnului, frumoasa mea! Câte nu scornesc muierile şi necugetaţii, de ce să te turburi degeaba? Are să-ţi fie frică şi ai să-ţi strici somnul.

— Povesteşte-mi, povesteşte-mi, flăcăul meu drag cu sprâncene negre, spuse ea, îmbrăţişându-l şi lipindu-şi faţa de obrazul lui. Nu, văd eu că nu mă iubeşti şi că ţi-e dragă altă fată! N-are să-mi fie frică, am să dorm liniştită! Numai dacă n-ai să-mi povesteşti n-am să pot adormi. Am să mă frământ tot gândindu-mă… Haide, spune, Levco!

— Se vede că adevăr grăiesc oamenii când spun că dracul e sfetnicul fetelor. Bine, fie, ascultă! Odinioară, inimioara mea, locuia în această casă un sotnic55. Sotnicul avea o fată frumoasă, ca o domniţă, cu ochi albaştri, cu faţa ca zăpada, cum e şi faţa ta. Nevasta sotnicului murise demult; sotnicul se gândi să se însoare iar. „Ai să mă mai alinţi ca până acum, tăticule, dacă ai să-ţi iei altă nevastă?” „De bună-seamă, fata mea, ba chiar cu mai mult drag am să te strâng la pieptul meu! Da, fata mea, îţi voi dărui cercei şi salbe strălucitoare!” Şi-şi aduse sotnicul soţie tânără în casa lui nouă. Frumoasă era tânăra lui nevastă: rumenă şi albă. Dar atât de fioros a cătat la fiica ei vitregă, încât copila a scos un ţipăt. Şi toată ziulica trecu fără ca apriga maşteră să-i spună o vorbă. Veni şi noaptea; sotnicul trecu cu tânăra lui soţie în iatacul lor, iar domniţa cea albă se închise şi ea în cămăruţa ei. Cuprinsă de tristeţe, fata începu să plângă. Deodată văzu o pisică neagră şi fioroasă strecurându-se spre dânsa; blana îi ardea şi ghearele de fier ciocăneau pe duşumea. Îngrozită, fata a sărit pe o laviţă; pisica – după dânsa. De acolo, fata sări pe prichiciul sobei, pisica iar după dânsa, când deodată, pisica îi sări de gât şi începu s-o sugrume. Fata ţipă, smulse pisica de la gât şi o aruncă jos, dar înspăimântătoarea pisică se strecură iar spre ea. Pe fată a cuprinse groaza. În perete atârna sabia sotnicului. Fata o apucă, izbi în duşumea – laba cu gheare de fier sări într-o parte, iar pisica se mistui urlând într-un ungher întunecat… Cât mi ţi-i ziulica de lungă, tânăra soţie nu şi-a părăsit iatacul ei. Abia a treia zi a ieşit cu mâna legată şi atunci a priceput biata fată că mama ei vitregă e vrăjitoare şi că ei îi tăiase mâna. A patra zi, sotnicul porunci fiicei sale să care apă, să măture casa ca o slugă şi să nu îndrăznească să se arate prin odăile boiereşti. Mare a fost durerea sărmanei fete, dar n-avea încotro, trebuia să facă voia părintelui ei. A cincea zi, sotnicul şi-a alungat fiica desculţă şi fără să-i dea măcar o bucată de pâine pentru drum. Acoperindu-şi cu mâinile faţa ei albă, fata izbucni în plâns. „Tată! Ţi-ai pierdut fiica! Şi sufletu-ţi păcătos ai să-l pierzi din cauza vrăjitoarei! Dumnezeu să te ierte; iar mie, nenorocitei, se vede că nu-mi este dat să trăiesc pe pământ”… – şi Levco, întorcându-se spre Ganna, îi arătă cu degetul casa.

— Uite-te, vezi! Ceva mai departe de casă, malul acela înalt? De acolo s-a aruncat fata în apă şi dusă a fost de pe astă lume…

— Şi cu vrăjitoarea ce s-a întâmplat? îl întrerupse înfiorată Ganna, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.

— Vrăjitoarea? Babele au scornit că de atunci, în nopţile cu lună, înecatele ies să se încălzească la razele ei, în grădina boierului. Fiica sotnicului e mai mare peste ele. Într-o noapte, zări lângă iaz pe mama ei vitregă; sări asupra-i şi, ţipând, o târî în apă. Dar şi de astă dată vrăjitoarea o păcăli luând, sub apă, înfăţişarea unei înecate şi scăpă astfel de bătaia zdravănă cu nuiele verzi pe care i-o pregătiseră celelalte. Să mai crezi muierilor! Se mai spune că în fiecare noapte fata adună pe cele înecate uitându-se pe rând în ochii fiecăreia… Doar, doar, o descoperi care-i vrăjitoarea. Dar până acum n-a putut-o afla. Iar dacă prinde vreun om, pe loc îl pune să ghicească care-i vrăjitoarea; dacă nu vrea, îl ameninţă că-l îneacă în iaz. Iată, Galia mea, ce povestesc bătrânii!… Boierului nostru i s-a năzărit să ridice pe locul acela o povarnă şi a trimis chiar un rachier… Dar aud glasuri. Sunt ai noştri. Se întorc de la joc. Rămâi cu bine, Galia. Dormi în pace şi nu te mai gândi la scorniturile astea muiereşti!

Spunând acestea, o îmbrăţişa, sărutând-o cu mult foc şi plecă.

— Cu bine, Levco, zise Ganna îngândurată cu ochii pironiţi asupra pădurii întunecoase.

Majestuoasă, luna uriaşă începu să se ridice roşie ca jarul. Nu se vedea încă decât pe jumătate, dar o lumină de sărbătoare se revărsa peste toate. Iazul sclipea în mii de scânteieri, iar umbra copacilor se desprindea mai desluşit pe iarba întunecată.

— Rămâi cu bine, Ganna! răsună o voce în spatele ei şi o sărutare îi atinse faţa.

— Te-ai înapoiat? zise ea întorcându-se, dar dând cu ochii de un flăcău necunoscut, se trase îndărăt.

— Rămâi cu bine, Ganna! se auzi din nou, şi iarăşi o sărută cineva pe obraz.

— Mi-a mai trimis dracul unu, spuse ea mâniată.

— Rămâi cu bine, Ganna dragă!

— Iaca şi al treilea!

— Rămâi cu bine, rămâi cu bine, rămâi cu bine, Ganna! şi o ploaie de sărutări căzu din toate părţile.

— Da' sunteţi o sotnie, ţipă ea, smulgându-se din mijlocul flăcăilor care se îmbulzeau care de care s-o sărute. Nu vi s-a urât de atâta pupătură? În curând n-ai să mai poţi scoate capul din casă.

Uşa trântită acoperi vorbele-i din urmă şi nu se mai auzi decât hârşâitul ivărului, împins cu mânie.