II.Primarul.

Cunoaşteţi nopţile ucrainiene? O nu, nu cunoaşteţi nopţile ucrainiene! Uitaţi-vă bine; în mijlocul cerului veghează luna. Nemărginita boltă se adânceşte pârând şi mai de necuprins. Se încinge şi respiră. Pământul tot e scăldat în lumină argintie. Răcoros şi apăsător totodată, încântătorul văzduh e plin de desfătări ca un ocean de miresme… Dumnezeiască noapte! Noapte vrăjită! Nemişcate şi tăcute, pădurile hodinesc în adânci întunecimi, aşternându-şi întinsele umbre. Iazurile în neclintire sunt mute; apele lor răcoroase şi întunecate sunt aprig străjuite de zidurile verzi ale livezilor. Desişurile neprihănite de mălini şi cireşi şi-au întins cu sfială rădăcinile în apa rece a izvorului şi, din când în când, frunzişul freamătă mâniindu-se parcă pe şăgalnicul vânt, care le fură o sărutare. Întreaga fire doarme. Iar în înalt, totul respiră, totu-i minunat, totu-i solemn. În suflet coboară necuprinsul… şi, ca într-o vrajă, stoluri de vedenii argintii se ridică în încântătoare rânduială din adâncurile lui. Dumnezeiască noapte! Noapte vrăjită! Iată că totul prinde viaţă şi pădurea, şi iazurile, şi stepa. Se revarsă măiestrele triluri ale privighetorii ucrainiene. În mijlocul cerului pare că şi luna s-a oprit să le asculte… Ca-n vrajă satul doarme pe deal. În lumina lunii, pâlcuri de căsuţe albe scânteie şi mai tare, iar zidurile răsar din întuneric şi strălucesc orbitor. Cântecele au amuţit. Molcom, liniştea s-a-ntins peste toate. Oamenii cu frica lui Dumnezeu dorm. Numai ici şi colo mai luceşte câte o ferestruică; şi pe alocuri, în pragul unei case, câte o familie întârziată ia masa de seară.

— Păi da, gopacul nu se joacă aşa. De aceea mă miram eu că nu merge. Ce tot spunea cumătrul?… Ia să vedem: hop, trala! hop, trala! hop, hop, hop!

— Aşa vorbea singur, ţopăind pe uliţă, un mujic cam în vârstă şi ameţit.

— Zău că nu se joacă gopacul aşa! De ce-mi spui minciuni? Zău că nu-i aşa! Ei, ia să vedem: hop, trala! hop, trala! hop, hop, hop!

— Şi-a pierdut minţile se vede! Dac-ar fi flăcău, aş mai zice, dar un porc bătrân să se facă de râsul copiilor, ţopăind noaptea pe uliţă! strigă o bătrânică, trecând cu un braţ de paie. Du-te acasă. E vremea să te culci!

— Mă duc, spuse mujicul, oprindu-se. Mă duc. Şi nu-mi pasă de primar. Ce crede el, dracu' să-l ia pe taică-său, că dacă e primar şi mare şi tare în sat, nu-i mai poţi ajunge nici cu prăjina la nas? Ei, şi dacă-i capul satului? Pentru mine eu mi-s cap! Pe legea mea, să mă trăsnească Dumnezeu! Eu mi-s cap. Iac-aşa… urmă el apropiindu-se de cea dintâi casă de care dădu în cale şi se opri la fereastră, pipăind geamul în căutarea clampei de lemn.

— Deschide, nevastă! Haide, mai iute. Ce naiba, n-auzi? Deschide! I-a venit cazacului timpul să se culce!

— Ce-i cu tine, Calenic? Ai nimerit la o casă străină! ţipară râzând, în spatele lui câteva fete, care se întorceau de la joc. Vrei să-ţi arătăm casa ta?

— Arătaţi-mi-o, mândreţele mele!

— Mândreţe, auzit-aţi, strigă una dintre ele. Ian te uită ce cuviincios s-a făcut Calenic! Ei, pentru asta face să-i arătăm casa… Ba nu, să ne joci întâi!

— Să vă joc?… ale dracului fete! spuse Calenic, tărăgănind cuvintele.

Râse apoi şi, clătinându-se pe picioarele care nu-l mai ţineau, le ameninţă cu degetul.

— Da' voi vă lăsaţi sărutate? Pe toate am să vă sărut, pe toate!

Şi, cu pas şovăielnic, se luă după ele. Fetele se zăpăciră, începură să ţipe şi să dea una peste alta. Când văzură însă că bătrânul nu era prea iute de picior, prinseră iar curaj şi fugiră de partea cealaltă a uliţei.

— Uite-ţi casa, îi strigară ele, depărtându-se şi arătându-i o casă mai răsărită decât celelalte, în care locuia primarul satului. Supus, Calenic o luă într-acolo, apucându-se iarăşi să-l înjure pe primar.

Dar cine-i acest primar care a stârnit vorbe atât de puţin măgulitoare? O, primarul acesta este o persoană însemnată în sat. De altfel, până ce va ajunge Calenic la capătul drumului său, avem tot timpul să spunem câteva vorbe despre primar. În faţa lui tot satul îşi scoate căciula şi până şi fetele cele mai tinere îi dau bună ziua. Eh, care flăcău n-ar vrea să fie primar? Pentru primar se deschid toate tabacherele şi mujicul aşteaptă smerit şi cu capul gol, ca degetele groase şi aspre ale primarului să isprăvească de cotrobăit în tabachera lui din coajă de mesteacăn. În adunarea obştei, deşi puterea lui e stăvilită de adunare, primarul biruie totuşi mai totdeauna, trimiţând pe cine vrea el la bătătorit drumul sau la săpat şanţuri. Posomorât şi ursuz, primarul e scump la vorbă. Demult, încă foarte demult, când marea împărăteasă – slăvită să-i fie amintirea – Ecaterina, a făcut o călătorie în Crimeea, a fost ales şi el printre însoţitori. Două zile i-a fost dat să îndeplinească această slujbă, ba a mai avut şi cinstea să stea pe capră, alături de vizitiul împărătesc. De atunci, primarul a învăţat cum să-şi plece capul cu un aer gânditor şi vajnic, să-şi mângâie lungile-i mustăţi, lăsate în jos, şi să arunce priviri de şoim pe sub sprâncene. Şi tot de atunci, despre orice ar fi vorba, primarul găseşte prilejul să amintească cum a însoţit-o pe împărăteasă şi cum a stat pe capra caretei împărăteşti. Îi cam place să facă uneori pe surdul, mai ales când e vorba de lucruri pe care nu vrea să le audă. Îmbrăcămintea înzorzonată n-o poate suferi: poartă întotdeauna o svitcă de postav negru ţesut în casă, se încinge cu brâu de lână colorat şi nimeni nu l-a văzut în alte straie, afară doar de timpul pe care îl petrecuse călătorind cu împărăteasa în Crimeea, când a purtat caftan căzăcesc albastru. Dar nu cred să mai fie cineva în tot satul care să-şi amintească de vremurile acelea; caftanul îl ţine încuiat într-o ladă. Primarul e văduv. În casa lui stă o cumnată care găteşte, spală laviţele, văruieşte, îi ţese cămăşile şi are grijă de toată gospodăria. Cam umblă vorba în sat că nu prea i-ar fi tocmai rubedenie, dar noi am văzut că primarul are mulţi duşmani, gata să răspândească tot soiul de zvonuri pe seama lui. Se prea poate însă ca zvonul să se datoreze şi faptului că rubedenia aceasta se arată întotdeauna foarte nemulţumită când primarul se abate pe la câmp unde seceră nevestele sau intră în casa vreunui cazac cu fată tânără. Primarul e chior dar singurul lui ochi, ochiul dracului, zăreşte de departe fetele frumoase. Are însă primarul o grijă: mai înainte de a-şi pironi ochiul asupra vreunui chip drăgălaş, se uită bine de jur împrejur dacă nu cumva îl urmăreşte cumnată-sa. Dar uite că noi am isprăvit de povestit despre el, şi beţivul de Calenic n-a ajuns nici măcar la jumătatea drumului. De altfel îl mai hirotonisi mult timp pe primar cu toate cuvintele alese pe care o limbă cleioasă le mai putea îndruga.