Răvaşul pierdut.

ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ POVESTITĂ DE PSALTUL BISERICII DIN ***

Aşadar, vreţi să vă mai povestesc ceva despre bunicu-meu? Bine, fie, hai să ne veselim! Ehei, vremuri de altădată, vremuri de altădată! Ce bucurie, ce voioşie îţi cuprinde inima când auzi întâmplări din vremuri atât de îndepărtate că li s-a pierdut veleatul64. Şi dacă se mai amestecă şi vreo rudă, bunic sau străbunic, ei, atunci n-o mai scoţi la capăt. Uite, să mi se înnece glasul la acatistul marii mucenice Varvara, dacă nu-ţi pare că toate ţi s-ar fi întâmplat chiar ţie, şi parcă ai fi intrat în sufletul străbunicului, sau sufletul lui ar zburda în tine. Ehei, dar cele care se ţin cel mai mult de mine sunt fetele şi nevestele tinere. Numai ce mă văd că şi încep: „Foma Grigorievici! Foma Grigorievici! Ia spune-ne vreo poveste din cele de te trec fiorii! Hai, hai, spune!…” – şi dă-i şi dă-i… Mie, nici vorbă, nu-mi pare rău să le povestesc dar să le vedeţi numai în pat când se culcă. Tremură toate sub plapumă – ştiu eu – parcă le-ar scutura frigurile şi ce n-ar da s-adoarmă cu cojocul peste cap. Şi dacă vreun şobolan mai zgârie vreo oală, sau dacă ea însăşi se împiedică cu piciorul de vătrai – atunci, Doamne fereşte, i se face inima cât un purice. A doua zi însă, parcă nimica nu s-ar fi întâmplat, iar prind a-mi da zor să le mai spun o poveste din cele fioroase că altfel nu-i chip! Ei, ce să vă mai spun? Că doar nu-mi vine chiar aşa, netam-nesam, în minte… Bine, am să vă povestesc cum s-au jucat vrăjitoarele cu răposatul bunicu-meu de-a popaprostu'. Numai că, vă rog dinainte, oameni buni, să nu mă zăpăciţi la cap că pe urmă iese un talmeş-balmeş de nu mai pricepe nimeni boabă. Să vă spun mai întâi că pe vremea lui, răposatul bunicu-meu nu era un cazac de rând. Cunoştea bine buchiile şi unde să pună semnele… De sărbători cânta apostolul aşa de straşnic că şi azi le-ar lua înainte multor popi sau diaconi. Ştiţi doar şi voi că în vremurile acelea dacă ai fi adunat din tot Baturinul pe ştiutorii de carte, n-aveai nevoie să-ţi lărgeşti căciula să-i prinzi, încăpeau bine în podul palmei. Deaceea nu trebuie să vă miraţi că orice trecător îl întâmpina pe bunic cu adânci temenele.

Într-o zi, nu ştiu cu ce prilej, hatmanul s-a hotărât să trimită un răvaş ţarinei. Furierul regimentului – ei, lua-l-ar naiba, că nu-i mai ţin minte porecla… Viscriac65… nu, nu-i Viscriac; Motuzocica66… nu, nici Motuzocica; Golopuţec67… nu, nici Golopuţec… ştiu numai că avea o poreclă cam pidosnică… furierul l-a chemat pe bunicu-meu la dânsul şi i-a spus că însuşi hatmanul îl trimitea ştafetă să ducă ţarinei răvaşul. Bunicului nu-i plăcea să piardă mult timp cu pregătirile: a cusut răvaşul în căciulă, a scos calul din grajd, şi-a ţocăit nevasta şi cei doi purceluşi, cum le zicea el copiilor, dintre care unul era chiar tata lui frate-meu ăl bun, şi a pornit ridicând un nor de praf cât ar stârni cincisprezece flăcăiaşi care s-ar zbengui în mijlocul uliţei. A doua zi, nici nu apucase cocoşul să cânte pentru a patra oară, că bunicul şi ajunsese la Conotop. Era taman la vremea iarmarocului. Uliţele erau ticsite de oameni că-ţi venea ameţeală. Dar cum era încă dis-de-dimineaţă toţi dormeau pe jos. Cu nasul roşu ca botgrosul, un flăcău chefliu se tolănise lângă o vacă; mai încolo sforăia, şezând în capul oaselor, o precupeaţă care vindea cremene, sineală, alice şi covrigi; sub o căruţă era culcat un ţigan; pe un car cu peşte un ciumac, iar un muscal bărbos, negustor de brâie şi mănuşi, îşi întinsese picioarele până în drum… Era, cum s-ar zice, o adunătură, ca pe la iarmaroace. Bunicul s-a oprit să se uite mai bine. În vremea asta, prin corturi lumea începu să se trezească, nevestele de jidovi să zăngăne cu sticlele lor, ici şi colo se înălţau rotogoale de fum şi un miros de gogoaşe calde se răspândi în toată tabăra. Bunicul îşi aduse aminte că n-avea la el nici amnar, nici tutun, şi o porni prin iarmaroc. Dar nu apucă să facă nici douăzeci de paşi şi întâlni un zaporojean. Se vedea după faţă că-i un mare chefliu! Avea nişte şalvari roşii ca jarul, un jupan albastru, brâul în culori aprinse, sabia îi atârna la şold şi luleaua cu lănţugul de alamă spânzura până la călcâie; zi zaporojean şi pace! Ehei! Aşa oameni mai rar! Să-i vezi când îşi lipesc călcâiele, îşi trec palma peste mustăţile voiniceşti, bat din pinteni – şi se pornesc la joc! Şi ce mai joc – picioarele le umblă ca fusul când se-nvârte, ca vârtejul lovesc toate strunele bandurei; şi apoi, cu mâinile în şolduri, zboară jucând pe vine. Şi când încep să cânte – îţi saltă inima! Ehei, au trecut vremurile acelea, n-o să mai vedem noi zaporojeni. Şi cum ziceam, s-au întâlnit. Din vorbă în vorbă – parcă mult le-a trebuit să se cunoască? – s-au şi pus la taifas, încât bunicul era aproape să uite cu totul de drumul lui! Şi se porni un chiolhan ca la nunţile din preajma postului. Până la urmă se vede însă că li se urâse să tot spargă oale şi să arunce cu banii în norod… şi apoi nici iarmaroacele nu ţin cât lumea. Şi iacă-i pe noii prieteni hotărându-se să nu se despartă şi s-o ia pe acelaşi drum. Se înserase de-a binelea, când au ieşit călări în câmp. Soarele apunea lăsând pe ici, pe colo, urme însângerate, iar ţarinele erau ca fustele de sărbătoare ale nevestelor tinere cu sprâncene negre. Zaporojeanul avea stupit la furcă68. Bunicul şi-un alt chefliu, care se înhăitase cu ei, au început să se întrebe dacă nu cumva intrase necuratul în zaporojean. Le înşira atâtea verzi şi uscate şi nişte palavre şi snoave atât de chisnovate69 încât bunicul îşi ţinea coastele de frică să nu-i pleznească pântecul de-atâta râs. Dar, pe măsură ce înaintau pe câmp, întunericul se adâncea din ce în ce şi vorbele voinicului erau tot mai dezlânate. În cele din urmă, povestitorul amuţi de-a binelea şi începu să tresară la cel mai uşor freamăt.

— Ei, ei, frăţioare! Ce, numeri buhnele70? Sau te trage gândul acasă pe cuptor!

— Vouă nu vă ascund nimic, zise el atunci, întorcându-se dintr-odată şi privindu-i ţintă. Ştiţi voi că mi-am vândut sufletul necuratului?

— Ei, mare lucru! Care dintre noi n-a avut de-a-face cu necuratul în viaţa lui? Tocmai atunci se cade să chefuieşti – cum se spune – în lege.

— Ehei, măi flăcăi, aş chefui eu, dar în noaptea asta mi se împlineşte sorocul! Fraţilor! mai zise, bătând palma cu ei, nu mă lăsaţi, rogu-vă! Nu dormiţi o noapte. Şi cât oi avea zile n-oi uita pomana ce v-o faceţi cu mine.

Cum să nu-i vii în ajutor omului la o năpastă atât de cumplită? Bunicul mărturisi deschis că mai curând s-ar lăsa să i se taie un smoc din chică decât să-i îngăduie dracului să adulmece cu botul lui de câine un suflet de creştin.

Cazacii noştri ar mai fi călărit ei aşa şi mai departe, dar noaptea acoperise tot cerul cu o pânză neagră şi pe câmpie se făcuse tot atât de întuneric ca sub o şubă de oaie. În depărtare doar, pâlpâia o luminiţă şi caii, simţind grajd pe aproape, zoreau într-acolo ciulind urechile şi căutând să pătrundă bezna cu ochii. Lumina părea că le aleargă întru întâmpinare şi cazacii văzură în faţa lor o cârciumă aplecată într-o rână, ca o muiere care se întorcea cu chef de la botez. Cârciumile de pe vremea aceea nu semănau cu cele de azi. Nu numai că nu avea omul loc să joace o gorliţă sau un gopac, dar nu avea măcar unde-şi hodini ciolanele când i se îngreuia capul şi i se muiau picioarele. Toată curtea era ticsită de căruţe de ale ciumacilor; care pe sub şoproane, care în iesle, care în tindă, unii ghemuiţi, alţii întinşi, sforăiau ca motanii. Numai cârciumarul, singur în faţa opaiţului, însemna pe răboj sferturile şi cinzecile pe care le goliseră ciumacii. Bunicul, după ce ceru o treime de vadră pentru toţi trei, o luă spre şopron. S-au culcat apoi tustrei unul lângă altul. Dar nici n-apucă bunicul să se întoarcă pe o parte şi vede că prietenii săi au adormit căzând în somn adânc. Trezindu-l pe cel de al treilea cazac, care se înhăitase cu dânşii, bunicul îi aduse aminte de făgăduiala făcută tovarăşului. Acesta se ridică într-o coastă, se frecă la ochi şi adormi din nou. Neavând încotro, bunicul stătu de veghe singur. Ca să-şi alunge somnul, începu să cerceteze căruţele, se uită la cai, aprinse o lulea, apoi se întoarse din nou lângă tovarăşii săi. Era o linişte de se auzea musca zburând. Dar deodată i se păru că din căruţa de alături ceva cenuşiu îşi scoate coarnele… Pleoapele începură să-i cadă, trebuia să-şi frece întruna ochii cu pumnul şi să-i răcorească cu votca rămasă. Şi cum i se limpezea puţin privirea, toate piereau din faţa lui. Puţin după aceea i se arătă iar de sub căruţă sperietoarea… Bunicul se holbă cât putu la ea, dar blestematul de somn îi împăienjenea ochii; mâinile îi amorţiră, capul îi alunecă, un somn adânc îl cuprinse şi adormi buştean. Multă vreme a dormit bunicul şi numai când soarele începu să-i ardă scăfârlia rasă, sări în picioare. Întinzându-se de vreo două ori şi scărpinându-se în spate băgă de seamă că nu mai erau aşa de multe căruţe ca de-cu-seară. Se vede că ciumacii porniseră la drum cum s-a crăpat de ziuă. Şi-a privit tovarăşii: cazacul dormea iar zaporojeanul se făcuse nevăzut. Începu să întrebe. Nimeni nu ştia; numai dulama îi rămăsese unde o lăsase. Groaza şi gândurile îl năpădiră. Se duse să vadă caii, dar nici calul lui, nici al zaporojeanului, nu mai erau. Ce să fie? Să zicem că pe zaporojean l-ar fi luat necuratul, dar caii? Cine putea să-i ia? Tot gândindu-se la asta, bunicul hotărî că de bună-seamă dracul venise pe jos şi cum până în iad era o bună bucată de drum, îi şterpelise calul. Se căia acum că nu-şi ţinuse cuvântul de cazac. „Ei, se gândi el, acuma n-am ce face, am s-o pornesc pe jos. Poate că dau eu în drum peste vreun geambaş care se întoarce de la bâlci şi-mi cumpăr un cal”. Când să-şi ia căciula – ia-o de unde nu-i. Răposatul bunicul-meu plezni din palme. Îşi aduse aminte că în ajun o schimbase pentru câteva clipe cu zaporojeanul. Cine altul putea să i-o fi şterpelit decât necuratul! Ei, uite: halal sol al hatmanului! Aşa a dus el răvaşul ţarinei? Şi unde se porni bunicul să-l cinstească pe drac cu nişte cuvinte, de cred că nu odată a sughiţat el acolo în iad. Dar cu ocara nu poţi face mare lucru şi oricât şi-a scărpinat el ceafa tot n-a putut oblici nimic. Ce să facă? Porni să caute minte pe la alţii şi adună pe toţi oamenii de treabă pe care îi găsi în cârciumă – ciumaci şi călători în trecere – şi le povesti uite aşa şi pe dincolo nenorocirea care i s-a întâmplat. Ciumacii au stat mult pe gânduri cu bărbiile sprijinite în bâte şi au clătinat apoi din cap spunând că de când e lumea creştinească n-au mai auzit aşa minune ca asta, ca dracul să fure răvaşul hatmanului. Alţii au mai spus că dacă necuratul sau muscalul au şterpelit ceva, apoi poţi să-i pui cruce. Numai cârciumarul stătea tăcut într-un colţ. Răposatul bunicu-meu s-a apropiat de el. Omul care tace are minte. Dar cârciumarul era scump la vorbă şi dacă răposatul bunicu-meu n-ar fi băgat mâna în buzunar să scoată cinci zloţi şi-ar fi pierdut vremea degeaba cu el.

— Te-nvăţ eu cum să găseşti răvaşul, îi spuse cârciumarul, luându-l de o parte. Bunicu-meu a răsuflat uşurat. După ochi se vede că eşti cazac şi nu muiere. Acum, ascultă! Lângă cârciumă este o potecă ce coteşte la dreapta în pădure. Cum s-o însera pe câmp tu să fii gata. În pădure sălăşluiesc nişte ţigani. În nopţile întunecoase, în care numai vrăjitoarele călătoresc pe cocioarvele lor, ei ies din bordeie şi încep să făurească fierul. Care li-i meşteşugul adevărat, asta nu-i treaba ta. Pădurea are să răsune de un vuiet puternic, dar tu să nu te duci înspre partea din care ai să auzi că vine vuietul. În faţa ta se va întinde o cărăruie care trece pe lângă un copac ars de fulger; pe cărăruia asta du-te şi te tot du înainte… Mărăcinişul are să te zgârie, alunişul des are să-ţi închidă drumul – da-tu să mergi mereu înainte şi numai când îi ajunge la un pârâiaş, atunci să te opreşti. Acolo ai să vezi pe acela de care ai nevoie. Şi nu uita să-ţi umpli buzunarele cu cele de trebuinţă pentru care şi sunt făcute buzunarele. Pentru că, pricepi tu, bunătăţi de astea le plac şi dracilor, şi oamenilor…

Zicând acestea, cârciumarul intră în cămăruţa lui, aşa că bunicul nu mai putu scoate nici un cuvânt de la el.

Răposatul bunicu-meu nu prea ştia ce-i frica; dacă se întâmpla să-i iasă lup în cale, îl apuca de coadă, iar când se repezea cu pumnii la cazaci, toţi cădeau la pământ ca perele din pom. Totuşi, un fior îi trecu prin inimă când intră în pădure în noaptea aceea întunecoasă. Pe cer, nici o stea, întuneric şi linişte ca într-o hrubă. Numai sus, sus de tot, deasupra capului, o boare rece se plimba printre vârfurile copacilor, iar aceştia, ca nişte cazaci ameţiţi şi cheflii, se clătinau îndrugând din frunze vorbe fără şir. Şi, dintr-odată, suflă un vânt atât de rece că bunicul îşi aminti de cojocul lui de oaie. Pe neaşteptate, pădurea întreagă începu să vuiască, ca şi cum o sută de ciocane ar fi izbit în nicovale, că bunicului îi huia capul. Un fulger îndepărtat lumină scurt toată pădurea. Şi în aceeaşi clipă bunicul văzu o potecă ce se strecura printr-un tufiş mărunt. Iată şi copacul ars de fulger, şi tufişurile de mărăciniş. Toate, toate erau întocmai precum i le spusese cârciumarul. Nu, nu-l înşelase. Totuşi, nu prea ţi-era la îndemână să te strecori prin tufişurile spinoase; şi de când era pe lume nu văzuse bunicul spini şi ramuri care să zgârie aşa de rău: aproape la fiecare pas îi venea să ţipe. Încet, încet, izbuti să iasă într-un luminiş şi, după cât a putut zări, copacii se răreau, şi pe măsură ce înainta se făceau aşa de groşi, cum nu văzuse bunicul nici dincolo, în Ţara leşească. Şi, ce să vezi, printre copaci sclipi un pârâu întunecat cu luciri de oţel. Mult timp stătu bunicul pe mal, privind în toate părţile. Pe malul celălalt ardea „un foc, gata-gata să se stingă, apoi iar răbufnea şi se oglindea în pârâu, tremurând ca un şleahtic în labele unui cazac. Iacă şi puntea. „Ei, da! Pe aici numai daradaica71 diavolului de-ar putea trece!” îşi zise bunicul, totuşi păşi cu curaj şi, mai repede decât i-ar fi trebuit altuia să-şi scoată tabachera şi să tragă tabac pe nas, el şi ajunsese pe celălalt mal. De-abia atunci, privind cu băgare de seamă, văzu că lângă foc stăteau nişte oameni cu boturi atât de frumuşele că, în altă împrejurare, bunicul ar fi dat orişice, numai să scape de asemenea cunoştinţe. Ei, dar acum nu avea ce face, trebui să intre în horă. Şi bunicul făcu o adâncă plecăciune încă şi mai jos de brâu zicând: „Dumnezeu să vă ajute, oameni buni”. Dar ei nici din cap n-au clintit măcar, ci stăteau şi tăceau, aruncând mereu ceva în foc. Văzând că mai era ůn loc, bunicul, fără să mai ceară voie, se aşeză. Feţele cele frumuşele tăceau; bunicul tăcea şi el. Mult timp au rămas aşa tăcuţi. de la o vreme i s-a urât bunicului. Începu a cotrobăi prin buzunare, îşi scoase luleaua şi cătă cu ochii de jur împrejur… Dar nu se uita nimeni la el. „Luminăţiile Voastre, vă rog să aveţi bunătatea să-mi spuneţi cam cum ar fi să facem ca… (Bunicul era umblat prin lume şi ştia cum trebuie să rostească asemenea vorbe meşteşugite şi, la o adică, nici înaintea ţarului nu s-ar fi făcut de ocară). Eu nu pot nici de mine să uit şi nici pe voi să vă stingheresc. Am lulea, dar n-am cu ce s-o aprind”. Dar şi aceste vorbe tot fără răspuns au rămas. Unul dintre boturi îi împinse bunicului drept în frunte un tăciune aprins, aşa că de nu se ferea, rămânea văduv de un ochi pe veci. În cele din urmă, văzând că-şi pierde vremea, se hotărî: că l-or asculta or nu l-or asculta necuraţii, el tot le va spune păţania lui. Pocitaniile îşi întoarseră boturile ciulind urechile şi întinzându-şi labele. Bunicul pricepu ce anume voiau, luă în pumn toţi banii pe care-i avea la el şi-i aruncă în mijlocul lor, ca la câini. Dar n-apucă bine să zvârle banii, şi toate în faţa lui prinseră a se învălmăşi, pământul s-a cutremurat, şi nici el singur nu s-a dumirit în urmă cum a fost, mai, mai să nimerească de-a-dreptul în focul gheenei. „Doamne, Dumnezeule”, strigă bunicul, rotindu-şi privirea de jur împrejur. Ce pocitanii! Nu se vedea bot de bot, cum s-ar zice! Era atâta duium de vrăjitoare, cum nu-s decât arar fulgii de crăciun, împopoţonate şi sulemenite nevoie mare, ca fetele de pan la iarmaroc. Şi toate se învârteau ca bete într-un trepac drăcesc. Doamne fereşte, ce praf mai ridicau! Văzând numai cum saltă liota lor spurcată, tot creştinul s-ar fi cutremurat. Cu toată spaima, pe bunic îl păli râsul, văzând că dracii cu boturi de câine şi picioruşe nemţeşti se învârteau dând din coadă pe lângă vrăjitoare, ca flăcăii pe lângă fetele frumoase, în timp ce lăutarii loveau în obraji cu pumnii, ca-n daira72, şi suflau din nas ca din corn. Cum l-au zărit pe bunicu-meu, toată haita s-a repezit la el. Râturile de porc, boturile de câine, de capră, de cal, pliscurile de dropii se întindeau şi se împingeau să-l pupe. Bunicul scuipă de scârbă. Ce năpastă mai căzuse pe capul lui? În cele din urmă, înşfăcându-l pe bunic, l-au aşezat la o masă lungă ca de la Conotop la Baturin. „Ei, asta nu-i atât de rău, se gândi bunicul, văzând pe masă friptură de porc, cârnaţi, ceapă tăiată mărunt cu varză şi multe alte bunătăţi.

— După cum se vede, spurcăciunea diavolească nu ţine postul!” Să ştiţi că el nu pierdea niciodată prilejul să pună ceva la stomac. Răposatul mânca cu poftă şi deaceea, fără a mai lungi vorba, trase spre el o strachină cu slănină tăiată bucăţele şi un picior afumat de porc, luă o furculiţă mai cât o furcă de ridicat fânul, înşfăcă bucata cea mai mare şi potrivi sub ea un codru de pâine; dar când să-nghită, mâncarea nimeri într-o gură străină, pe când un bot mesteca şi clefăia chiar în urechea lui de s-auzea de la un cap al mesei la altul. Bunicul n-a scos o vorbă. Înşfăcă o altă bucată şi, când s-o îmbuce, şi asta nimeri în alt gâtlej. A treia oară – iarăşi pe delături. Atunci bunicul îşi ieşi din sărite şi, uitând de spaimă şi de labele în care încăpuse, se năpusti asupra vrăjitoarelor.

— Ce-i cu voi, seminţie a lui Irod? V-aţi pus în gând să vă bateţi joc de mine? Să-mi daţi pe loc înapoi căciula mea căzăcească, altminteri, să mă fac papistaş, de nu vă-ntorc râturile la ceafă!

Dar nici n-apucă să rostească bine aceste vorbe şi toate ciulihoaiele rânjiră şi pufniră într-un râs că-i îngheţă bunicului inima în piept.

— Bine, miorlăi atunci una dintre vrăjitoare, care i se păru lui bunicu-meu starostea lor, fiindu-i şi chipul parcă mai drăguţ ca al celorlalte. Căciula ţi-o înapoiem, dar mai întâi să joci de trei ori popa-prostu' cu noi!

Ce putea face? Un cazac să joace popa-prostu' cu muierile! La început, bunicul o ţinu morţiş că nu şi nu, dar în sfârşit se aşeză la masă. Vrăjitoarele aduseră nişte cărţi slinoase ca acelea cu care fetele de popă de la noi dau în cărţi peţitorilor lor.

— Ascultă-mă, lătră din nou vrăjitoarea, dacă ai să câştigi măcar odată, a ta e căciula, dar dacă ai să rămâi de trei ori popa prostusă nu te mânii, că nu numai căciula, dar poate că nici lumina zilei n-ai s-o mai vezi!

— Hai, dă cărţile, zgripţuroaică bătrână! Ce-o fi, o fi!

Au împărţit cărţile. Bunicu-meu le-a luat pe ale lui în mână; nici nu-i venea să se uite la ele, aşa erau de proaste – nu avea nici măcar un atu. Din toate cărţile, zecele era cel mai mare; nici o pereche, iar vrăjitoarea dădea tot cărţi mari. Ce să-i faci? Bunicul a rămas popa prostu-! Şi îndată ce bunicul a rămas popa-prostu', din toate părţile boturile începură să necheze, să latre şi să grohăie: „Popa-prostu', popa prostu'!”

— Crăpare-aţi odată, seminţie diavolească! strigă bunicul atunci, astupându-şi urechile.

„Ehei, se gândi el, vrăjitoarea a potrivit cărţile. Ia să le împart eu acuma”. Şi le-a împărţit bunicu-meu. Întoarse atu-ul; se uită la cărţi: avea cărţi grozave, numai atu-uri. La început, treaba merse cum nu se poate mai bine; vrăjitoarea trânti cinci popi! Bunicul avea numai atu-uri în mână. Fără a sta mult pe gânduri, plezni mustăţile popilor cu atu-uri.

— He-he! Asta nu-i după legea căzăcească! Cu ce tai, cumetre?

— Cum cu ce? Cu atu-uri!

— Poate că la voi astea-s atu-uri, numai că la noi nu sunt!

Când s-a uitat bunicul, cărţile nu erau de atu. Ce drăcie! A trebuit să rămână a doua oară popa-prostu' şi drăcimea începu să ţipe cât o ţinea râtul: „Popa-prostu', popa-prostu'!” – aşa că masa dârdâia şi cărţile săreau în sus. Bunicul se înfierbântă şi împărţi pentru cea din urmă oară cărţile. Treaba mergea iar bine. Vrăjitoarea trânti iar cinci cărţi; bunicul le tăie şi scoase din joc numai atu-uri.

— Atu, strigă el, izbind cartea cu atâta putere încât cartea se coşcovi. Vrăjitoarea, fară nici o vorbă, i-o tăie cu un opt.

— Cu ce ai tăiat, satană?

Vrăjitoarea ridică cartea; sub ea era un şase oarecare.

— Ia te uită! Şmecheria diavolească! spuse bunicul şi de ciudă trânti cu pumnul în masă cât putu de tare.

Din fericire, vrăjitoarea avea cărţi proaste; bunicul, parcă anume, numai perechi. A început să ia cărţi din joc, dar veneau aşa de proaste încât bunicul îşi pierdu orice nădejde. În joc nu mai era nici o carte. A aruncat, aproape fără să se uite, un şase. Vrăjitoarea l-a luat. „Ia te uită, asta ce-o mai fi? Mi se pare mie că aici nu-i lucru curat!” Bunicul ascunse încetişor cărţile sub masă şi făcu peste ele semnul crucii. Când se uită, avea acum asul, popa şi fantele de atu şi în loc de şase dăduse dama.

— Ei, da' prost am mai fost! Popa de atu! Ce, le-ai primit? Ah, javră! şi asul nu-l vrei? As! Fante!…

Un tunet străbătu iadul, pe vrăjitoare o apucară cârceii şi, dintr-odată, de unde nici nu gândeai, iată şi căciula bunicului izbindu-l drept în faţă.

— Nu, asta-i prea puţin! strigă bunicul, punându-şi căciula şi prinzând inimă. De nu-mi aduci şi roibul pe dată, să mă trăsnească aici, pe locul acesta necurat, de nu fac semnul crucii peste voi toţi! şi aproape că şi ridicase mâna, când în faţa lui clămpăniră nişte ciolane de cal.

— Uite, ţine-ţi calul!

Sărmanul, privind ciolanele, începu să plângă ca un copil lipsit de minte. Îi părea rău după vechiul său tovarăş.

— Daţi-mi orice cal numai să ies din cuibul vostru!

Dracul pocni din harapnic şi un cal iute ca focul se ivi sub bunicu-meu şi, avântându-se în sus, zbură ca o pasăre.

Frica îl cuprinse în timpul drumului căci calul, fără să asculte de strigătele lui sau de dârlogi, sărea peste prăpăstii şi mlaştini. Prin ce locuri n-a umblat bunicul? Te treceau fiorii numai auzindu-l povestind. S-a uitat în jos şi s-a speriat şi mai rău: ce prăpăstii, ce povârnişuri îngrozitoare! Dar calului satanei nici că-i păsa de toate astea şi sărea drept peste ele. Bunicul voia să-l ţină, însă nu era chip. Calul zbura peste butuci, peste movile, drept în prăpastie şi se lovi în fund de pământul tare, încât bunicului îi păru că-i iese şi sufletul din el. Ce s-a întâmplat atunci, bunicul nu mai ţinea minte. Când şi-a venit puţin în fire şi s-a uitat de jur împrejur, se luminase de-a-binelea; în faţă i se iveau treptat locuri cunoscute. Bunicul sta întins pe acoperişul casei lui.

Făcându-şi cruce, coborî. Ce drăcie mai fuse şi asta? Al naibii, ce minunăţii se pot întâmpla omului! S-a uitat la mâini: erau pline de sânge. S-a uitat în butoiul cu apă de alături: şi faţa-i era plină de sânge. Se spălă bine ca să nu-şi sperie copiii – apoi intră încetişor în casă. Aici, ce să vadă? Copiii mergeau de-a-ndărătelea, cu spatele spre el şi, speriaţi, arătau cu degetul spunând: „Ia te uită! Ia te uită! Mama sare ca o nebună”. Şi în adevăr, cu fusul în mână aşa cum o prinsese somnul lângă furcă, muierea tot sărea adormită pe laviţă. Bunicul o luă încetişor de mână şi o trezi. „Bună ziua nevastă! Eşti sănătoasă?” Ea l-a privit lung, holbând ochii şi, în cele din urmă” cunoscându-l, i-a povestit cum visase că soba mergea prin casă alungând cu lopata oalele, albiile… şi dracu'mai ştie ce. „Ei, zise bunicul, tu ai visat, iar mie toate astea mi s-au întâmplat aievea. După câte văd eu, trebuie să facem o sfeştanie. Nu mai am timp de pierdut.” Spunând aceasta, şi după ce s-a odihnit puţin, bunicul găsi un cal şi, fără a se opri nici zi nici noapte, ajunse la locul cuvenit şi dădu ţarinei răvaşul. Acolo văzu atâtea lucruri minunate, încât îi trebui mult timp până să le isprăvească de povestit: cum l-au dus prin odăile împărăteşti şi cum erau aşa de înalte, că ar fi încăput în ele zece case puse una peste alta şi tot ar mai fi rămas loc. S-a uitat într-o odaie şi n-a găsit ţarina, s-a uitat în alta, iar nu, nici într-a treia, nici într-a patra; abia într-a cincea stătea ţarina cu o coroană de aur pe cap, îmbrăcată cu o svitcă cenuşie, nouă-nouţă, încălţată cu ciuboţele roşii şi mânca găluşti de aur. Şi a poruncit să-i toarne în căciulă bani până sus, şi… Ei, dar cine le mai putea ţine minte pe toate! Bunicul a uitat întâmplarea cu dracul şi dacă cineva îi aducea aminte tăcea, ca şi când nu-l privea pe el. Numai cu multă greutate puteai să-l faci să-ţi povestească din nou cum s-au petrecut toate acestea. Şi, ca o pedeapsă, se vede, pentru că n-a purces îndată la sfinţirea casei, în fiecare an, şi întotdeauna în aceeaşi zi, se întâmpla minunea că nevastă-sa începea să joace. Orice treabă ar fi avut bunica în clipa aceea, picioarele începeau să-i sară de la sine şi se trezea jucând fără să vrea.

„Răvaşul pierdut” a fost tipărit prima oară în cartea întâia a primei ediţii a „Serilor”, în 1831. Gogol a început să lucreze la această povestire încă din 1829.

Ciorna iniţială a manuscrisului autograf, care s-a păstrat, arată marea muncă depusă de Gogol până ce a ajuns la textul definitiv. În textul tipărit n-au mai intrat o seamă de amănunte care i s-au părut, se vede, de prisos scriitorului. Aşa de pildă, n-a intrat în textul tipărit descrierea plecării bunicului din iad, călare pe un drac şchiop, pe care o găsim în manuscrisul iniţial. Au fost de asemenea lăsate ulterior la o parte o serie de amănunte, cum e caracterizarea bunicului, despre care se spune: „câteodată i se întâmpla să plece singur la urşi, iar altădată să răpuie până şi cinci oameni, cu aceeaşi uşurinţă cu care unul dintre noi cântă condacul73 de duminică”.

Povestirea lui Gogol aminteşte de povestirile şi credinţele populare că unii lăutari, cizmari şi croitori sunt în slujba dracului; jocul în cărţi al bunicului redă motivul, foarte răspândit şi în basmele ruseşti, al soldatului jucând cărţi cu dracii, (vezi A. Afanasiev – „Basme populare ruseşti”, I, Moscova – Leningrad, 1936, Nr. 153, 154); calul năzdrăvan pe care l-a primit bunicul se preface de obicei în basme într-o cociorvă74, ca în balada „Husarul” a lui Puşchin (1833). Gogol însă nu foloseşte un anumit izvor, ci contopeşte nenumărate motive populare în naraţiunea lui vie şi plină de umor, în care descrie viaţa ucrainiană. În zugrăvirea zaporojeanului se poate vedea apropierea de personajul preferat al teatrului popular ucrainian de păpuşi, care era întotdeauna un cazac zaporojean lăudăros. Cu toate că acţiunea povestirii e raportată la vremea când a domnit Ecaterina a II-a, totuşi adevărul istoric e foarte aproximativ.