VI.Deşteptarea

— Doamne! să fi fost într-adevăr numai un vis? îşi zise Levco ridicându-se. Totul a fost atât de viu de parcă ar fi fost aievea!… Ciudat, ciudat! zise el, privind în juru-i.

Deasupra capului, luna nemişcată arăta miezul nopţii; peste tot, linişte; o adiere răcoroasă sufla dinspre iaz; casa pustie îşi arăta mohorâtă obloanele trase. Muşchiul şi buruienile mărturiseau îndelunga ei părăsire. Levco îşi desfăcu mâna încleştată în somn şi scoase un ţipăt de mirare văzând un răvaş. „O, dacă aş şti carte”, se gândi el, întorcându-l pe o parte şi pe alta. În aceeaşi clipă auzi zgomot în spate.

— Nu vă temeţi, puneţi mâna pe el! Ce, vă e frică? Doar suntem zece şi mă prind că-i om, nu dracul.

Aşa răcnea primarul către însoţitorii săi şi Levco se simţi apucat de mai multe mâini, dintre care unele tremurau de frică.

— Ei, prietene, ia leapădă-ţi masca asta fioroasă. Destul ţi-ai bătut joc de oameni, spuse primarul, apucându-l de guler, dar rămase încremenit, holbând la el singurul său ochi.

— Levco, fiul meu! şi de mirare făcu un pas îndărăt lăsând mâinile să-i cadă de-a-lungul trupului. Tu erai, ticălosule? Priviţi nelegiuitul! Şi eu care nu mă dumiream cine-i mascaraua, cine-i derbedeul, cine-i blestematul acela cu cojocul întors. Şi când colo, tu erai! Aşadar tu te pui împotriva părintelui tău, întorci uliţa pe dos şi mai faci pe deasupra şi cântece necuviincioase. He, he, hei, Levco! Ce nebunie te-apucă? Se vede treaba că te mănâncă spinarea. Legaţi-l!

— Stai, tătucă, făcu Levco. Am poruncă să-ţi dau un răvaş.

— Nu-mi arde de răvaş acum, drăgălaşule! Ia legaţi-l!

— Stai, pane, spuse pisarul, desfăcând răvaşul, e scris de mâna ipistatului.

— A ipistatului?

— A ipistatului? repetară mecanic vătăşeii.

„A ipistatului? Ciudat! Nu mai înţeleg nimic!” gândi Levco.

— Ia citeşte, ia citeşte, spuse primarul. Să vedem ce scrie ipistatul?

— Ia să auzim, ce scrie ipistatul! spuse şi rachierul, pufăind din lulea.

Pisarul îşi drese glasul şi începu:

— Către primarul Evtuh Macogonenco! Poruncă: Am aflat că tu, dobitoc bătrân, în loc să aduni birurile vechi şi să faci rânduială în sat, ţi-ai pierdut capul şi baţi ceamburu…”

— Uite zău, nu aud nimic, întrerupse primarul.

Pisarul începu din nou:

— Către primarul Evtuh Macogonenco! Poruncă: Am aflat că tu, dobitoc bătrân…”

— Stai, stai! Opreşte-te! strigă capul satului. Cu toate că n-am auzit, ştiu totuşi că miezul poruncii nu-i aici. Citeşte mai departe!

— Drept care îţi poruncesc să însori fără zăbavă pe feciorul tău Levco Macogonenco cu Ganna Petrâcenco, cazacă din satul vostru; de asemenea să dregi podurile de pe drumul mare şi să nu dai cai cu împrumut fără a mea ştire cuconaşilor de la judecătorie, nici chiar dacă ar veni de-a dreptul de la vistierie. Dacă la sosirea mea, această poruncă nu va fi împlinită întocmai, la răspundere numai pe tine te voi trage. Semnat: ipistat porucic63 în retragere, Cozma Dercaci-Drişpanovschi”.

— Ia te uită… spuse primarul, căscând gura. Aţi auzit, aţi auzit: numai primarul are să fie tras la răspundere pentru toţi, de aceea trebuie să vă supuneţi fără să crâcniţi! Dacă nu… vai de voi! Cât despre tine! urmă el către Levco:

— În urma poruncii ipistatului – deşi mă mir foarte cum de a ajuns vorba asta până la urechile lui – te însor, dar mai întâi nagaica! O cunoşti, aceea din perete de lângă icoane! Mâine ai să-i faci safteaua… De unde ai luat răvaşul?

Cu toată mirarea care-l cuprinse, văzând această întorsătură a lucrurilor, Levco avusese înţelepciunea să-şi ticluiască un răspuns şi să acopere adevărul cu privire la răvaş.

— Am fost aseară la târg, zise el, şi m-am întâlnit cu ipistatul care cobora din brişcă. Când a aflat că sunt din satul nostru, mi-a dat acest răvaş şi mi-a poruncit, tătucă, să-ţi spun că la întoarcere are să treacă să prânzească la noi.

— Ţi-a spus el asta?

— Da, mi-a spus-o.

— Aţi auzit? spuse primarul, umflându-se în pene şi întorcându-se către însoţitorii săi. Ipistatul vine la noi, adică la mine, la masă! O! şi primarul ridică degetul aplecându-şi capul de parcă ar fi ascultat ceva. Ipistatul, auziţi, ipistatul are să vină să prânzească la mine! Ce zici, pane pisar, şi tu, cumetre? Asta nu-i o cinste de dispreţuit! Nu-i aşa?

— După câte mi-aduc aminte, grăi pisarul, nici un primar n-a avut parte de ipistat la masă!

— Ei, nu orice cap al satului e adevărat cap. – se îngâmfă primarul cu mulţumire. Gura i se strâmbă, şi un fel de râs, puternic şi răguşit, ca un bubuit de tunet îndepărtat, purcese dintr-însul. Ce zici, pane pisar, nu s-ar cădea oare pentru asemenea oaspe să dăm poruncă să se aducă de la fiece casă câte un pui, ceva pânză şi celelalte… Ei, ce zici?

— Ba, da, ar trebui, pane primar!

— Şi pe când nunta, tătucă? întrebă Levco.

— Nunta? Ţi-aş fi dat eu nuntă! Dar, fie, pentru un oaspe atât de însemnat… Mâine are să vă cunune popa. Lua-v-ar dracul! Să vadă ipistatul ce înseamnă supuşenie. Şi acuma, băieţi, la culcare! Duceţi-vă pe la casele voastre! întâmplarea de azi mi-aduce aminte de timpul când eu… Rostind aceste vorbe, primarul aruncă pe sub sprâncene obişnuita lui privire plină de ifos.

— Ei, îşi zise Levco, iar începe povestea cu ţarina. Voios şi cu paşi repezi porni spre casa înconjurată de vişini pitici, pe care o ştim. „Blândă şi frumoasă domniţă, îşi zise el, deschidă-ţi-se când va suna ceasul, de către însuşi Cel de Sus, porţile cereştii Lui împărăţii. Un veşnic surâs să te întâmpine printre îngeri, în viaţa de apoi. Nimănui altul, decât ţie, minunea săvârşită în noaptea asta n-oi spune-o. Numai ţie, Galia, ţi-o voi povesti. Tu singură eşti vrednică s-o afli şi tu singură te vei ruga pentru odihna sufletului sărmanei înecate”.

Se apropiase de casă. Pe fereastra deschisă razele lunii luminau chipul Gannei adormite. Capul i se sprijinea pe mână; obrajii îi erau îmbujoraţi şi buzele-i murmurau numele lui Levco. „Dormi mândra mea! Visează la tot ce-i mai frumos pe lume, dar şi mai frumoasă ne va fi deşteptarea.” Şi, după ce făcu semnul crucii, închise fereastra şi se îndepărtă cătinel. Peste puţin, tot satul dormea. Măreaţă în strălucirea ei, singură luna plutea misterioasă în nesfârşita pustietate a cerului ucrainian. Adâncurile toate păreau în sărbătoare şi noaptea, dumnezeiasca noapte îşi încheia majestuoasă vacul. La fel de fermecător era şi pământul învăluit în pulberi argintii, dar nu mai erau ochi să vadă aceste încântări: totul se cufundase în adormire. Numai lătratul câinilor mai turbura în răstimpuri tăcerea. Şi mult timp încă, beţivul de Calenic rătăci pe uliţele pustii, căutându-şi casa.

Povestirea a fost tipărită pentru întâia oară în cartea întâia a primei ediţii a „Serilor în cătunul de lângă Dicanca” în 1831.

„O noapte de Mai” a fost scrisă de Gogol pe baza însemnărilor folcloristice primite de la mama sa şi de la rude. În scrisoarea din 30 Aprilie 1829, adresată mamei sale, Gogol o roagă să-i „comunice ceva despre rusalce”. Din acelaşi an este şi ciorna iniţială a povestirii „O noapte de Mai”. Începutul e inspirat de cântecul ucrainian cântat şi azi, „Soarele coboară şi seara-i aproape”. În celelalte capitole sunt folosite din plin legende populare despre zgripţuroaice, înecate etc.

Caietul de însemnări al lui Gogol („Cartea de felurite însemnări”) cuprinde note privitoare la credinţele şi legendele populare, despre rusalce, note care i-au dat materialul necesar pentru subiectul fantastic de basm şi coloritul povestirii. Totuşi Gogol este şi aici cu desăvârşire original şi nu repetă niciunul dintre motivele folcloristice pe care le cunoaşte, ci creează un tablou poetic încântător care l-a captivat atât de mult pe Belinschi, încât l-a făcut să scrie următoarele: „Citiţi povestirea lui Gogol O noapte de Mai, citiţi-o într-o seară de iarnă lângă vatra în care arde focul şi veţi uita de iarna cu gerurile şi viscolele ei. Vi se va înfăţişa aievea noaptea luminoasă şi limpede, plină de minunile şi misterele Sudului binecuvântat, vi se va înfăţişa fata tânără, frumoasă şi palidă, care a căzut victima urii vitregei sale maşteri; vi se va înfăţişa casa părăsită cu fereastra deschisă, lacul singuratic pe ale cărui ape liniştite joacă razele lunii pe când pe malurile-i verzi se prind în horă diafanele rusalce”.