SCENA 26

VITTORIA, apoi RIDOLFO.

VITTORIA: E ultima oară când mă mai vede plângând. Sau se căieşte, şi va fi soţul meu iubit, sau continuă, şi-atunci n-am să-l mai pot vedea în ochi!

RIDOLFO: Veşti proaste, doamnă Vittoria: a dispărut, a plecat pe uşiţa din dos…

VITTORIA: Nu ţi-am spus eu că e viclean şi încăpăţânat?

RIDOLFO: Eu cred c-a plecat de ruşine, încurcat, fiindcă n-a avut curaj să-şi ceară iertare.

VITTORIA: Ei, ştie el cu câtă uşurinţă poate fi iertat de o nevastă care-l iubeşte.

RIDOLFO: Vedeţi? A plecat fără pălărie. (Ia pălăria de pe jos.)

VITTORIA: Pentru că-i nebun.

RIDOLFO: Pentru că s-a zăpăcit şi nu mai ştie ce face!

VITTORIA: Dar dacă se căieşte, de ce să nu-mi spună şi mie?

RIDOLFO: N-are curaj.

VITTORIA: Mă amăgeşti. Ridolfo!

RIDOLFO: Uitaţi ce să faceţi: intraţi în cămăruţa mea; eu mă duc să-l caut şi sper să-l aduc aici… ca pe-un căţeluş.

VITTORIA: Ce bine ar fi să nu mai sper!

RIDOLFO: Mai faceţi şi de data asta cum spun eu şi cred că n-o să vă pară râu.

VITTORIA: Da, aşa am să fac. Te aştept în cămăruţă. Să nu zic că n-am încercat totul pentru soţul meu. Dar dacă îşi bate joc de mine, jur c-am să-mi schimb dragostea în dispreţ! (Intră în cafenea.)

RIDOLFO: Copil de mi-ar fi şi tot nu m-ar durea atâta! (Iese.)