SCENA 2

DON MARZIO, care priveşte cu lorgnon-ul râde de unul singur; cei de mai înainte.

LEANDRO: Nu ţi-ai pierdut timpul cu mine.

LISAURA: Da, am avut şi eu partea mea din câştigurile tale necinstite! Roşesc numai când mă gândesc… Să te duci dracului şi să nu le mai apropii de casa asta!

LEANDRO: Am să vin să-mi iau lucrurile.

(Don Marzio râde şi-şi bate joc pe ascuns de Leandro.)

LISAURA: Lucrurile o să ţi le dea servitoarea. (Intră şi închide uşa.)

LEANDRO: Mă insulţi în halul ăsta? Ai să mi-o plăteşti! (Don Marzio râde, dar când se întoarce Leandro, îşi ia o mină serioasă.) Ai văzut, prietene?

DON MARZIO: Ce? Eu acum am picat.

LEANDRO: N-ai văzut-o pe balerină în uşă?

don MARZIO: Nu, n-am văzut-o.

LEANDRO (aparte): Slavă Domnului!

DON MARZIO: Vino aici! Vorbeşte-mi ca un om de onoare, spune-mi tot şi fii sigur că n-o să ştie nimeni nimic. Dumneata eşti străin, ca şi mine, dar eu ştiu mai bine obiceiurile locului decât dumneata. Dacă ai nevoie de sprijin, de ajutor, de sfat şi, mai ales, de tăcere, eu sunt omul! Ai încredere în mine! Inima, şi tot zelul meu, îţi stau la dispoziţie… şi fără să afle nimeni nimic!

LEANDRO: Fiindcă ai bunătatea să-mi stai la dispoziţie, am să-mi deschid inima în faţa dumitale, dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog să taci!

DON MARZIO: Dă-i drumul!

LEANDRO: Află că pelerina e nevasta mea.

DONMARZIO: Bun!

LEANDRO: Că am părăsit-o la Torino.

DON MARZIO (aparte, privindu-l cu lorgnon-ul): Oh, ce secătură!

LEANDRO: Află că nu sunt contele Leandro.

DON MARZIO (aparte, ca mai sus): Din ce în ce mai bine!

LEANDRO: Nu sunt nobil din naştere.

DON MARZIO: N-oi fi cumva băiatul vreunui poliţai?

LEANDRO: Îmi pare rău, domnule, m-am născut sărac, dar din oameni cinstiţi!

DON MARZIO: Ei, haide, haide, dă-i înainte.

LEANDRO: Eram socotitor…

DON MARZIO: Prea multă oboseală, nu?

LEANDRO: Şi, dorind să văd lumea…

DON MARZIO: Pe spinarea proştilor…

LEANDRO: Am venit la Veneţia…

DON MARZIO: Ca să te ţii de golănii!

LEANDRO: Dar dumneata mă jigneşti! Ce vorbe sunt astea?.

DON MARZIO: Ascultă-mă, ţi-am promis să te ajut, şi-am s-o fac; am promis să tac, şi-am să tac; dar cât suntem între noi trebuie să-mi dai voie să-ţi spun câte ceva… din dragoste.

LEANDRO: Vezi în ce situaţie mă aflu!. Dacă nevastă-mea mă descoperă, mi se poate întâmpla o nenorocire.

DON MARZIO: Şi ce ai de gând să faci?

LEANDRO: N-am putea s-o gonim din Veneţia?

DON MARZIO: Haide, haide! Se vede că eşti un ticălos!

LEANDRO: Ce vorbe-s astea, domnule?

DON MARZIO: Între noi doi… din dragoste.

LEANDRO: Atunci am să plec eu, numai să nu afle.

DON MARZIO: De la mine n-o să afle în nici un caz.

LEANDRO: Mă sfătuieşti să plec?

DON MARZIO: E cea mai bună soluţie. Pleacă numaidecât. Ia o gondolă, du-te la Fusina, ia de-acolo poştalionul şi pleacă la Ferrara.

LEANDRO: Am să plec chiar în seara asta; nu mai e mult până se întunecă. Mai întâi însă vreau să-mi iau cele câteva lucruri din casa balerinei.

DON MARZIO: Grăbeşte-te şi pleacă numaidecât. Să nu te vadă nimeni.

LEANDRO: Am să ies pe uşa din dos, ca să nu fiu văzut.

DON MARZIO (aparte): Ştiam eu, foloseşte uşa din dos!

LEANDRO: În primul rând te rog să păstrezi tăcerea.

DON MARZIO: De asta poţi să fii sigur.

LEANDRO: Şi te mai rog ceva; dă-i ăştia doi ţechini (Îi dă doi ţechini) şi pe urmă spune-i să plece. Scrie-mi şi mă întorc numaidecât!

DON MARZIO: Am să-i dau cei doi ţechini. Acuma du-te.

LEANDRO: Dar să fii sigur că pleacă…

DON MARZIO: Du-te odată, afurisitule…

LEANDRO: Mă goneşti?

DON MARZIO: Ţi-o spun din dragoste, pentru binele dumitale. Du-te, luate-ar dracu'!

LEANDRO (aparte): Ah, ce soi de om! Dacă îşi jigneşte prietenii, ce-o fi făcând cu duşmanii?! (Intră în casa Lisaurei)

DON MARZIO: Domnul conte! Ticălosul! Domnul conte! Dacă nu mi-ar fi cerut sprijin, i-aş fi rupt oasele în bătaie!