Miercuri 7 aprilie 1999

Abia acum (ora 18) m-am trezit din „siestă”.

Am fost la spitalul Tenon – pe jos, nu mergea metroul, în grevă. O operatoare, după ce mi-a ascultat urechile cu o chestie plină de ţepi sunetoase, a trecut la altă daravelă: mi-a pus un fel de ochelari de anchetă şi m-a martirizat, 'proşeându-mi în urechi un jet de apă; apoi unul de aer. Necazul a fost că „la specialiste en vertiges” nu era disponibilă, căci dânsa se brehăhăia pe culoare şi alte cabinete (o cheamă Tordjmann). Ar fi putut să-mi facă proba următoare. Dar n-a vrut, fiind foarte ocupată. Aşa că am fost re-re-programat pentru 14 aprilie.

Aseară mi-a telefonat L. I. Stoiciu. M-a luat la rost cu: „Sunteţi cu NATO!” I-am atras atenţia că nu citise ce-i trimisesem (şi despre care el tocmai spusese că se publică săptămâna asta). I-am mai zis că eu ţin totdeauna cu cel mai slab, cu persecutatul – el a zis, după o logică pe care abia atunci i-am cunoscut-o: „Deci, cu Sârbii!”. După alte circa 20 cuvinte, am înţeles că n-o să pot discuta cu el – mi-a reproşat: „N-aţi fost în Iugoslavia, deci nu ştiţi ce-i acolo! Eu am fost în Iugoslavia”, a precizat – ca să ştiu eu că el ştie despre ce vorbeşte când vorbeşte despre Sârbii persecutaţi în special de NATO şi în general de bestiile de albanezi. După trei secunde am zis că n-am fost (în Iugoslavia), el însă a fost în Franţa şi am aflat de la Luca Piţu ce a înţeles L. I. Stoiciu din Franţa: că e o ţară de căcat, fiindcă el a călcat în căcaţi de câine, pe stradă. A răspuns că da, aşa e.

Aflu – de la radio – că Miloşevici a ajustat istoria în chestiunea Kosovo după metoda lui Ceauşescu. Dar bineînţeles: Sârbii au făcut dintr-o înfrângere un stindard; pretind că se bătuseră singuri împotriva turcilor! I-auzi, domnule! Vasăzică, în 1389 Sârbii cneazului Lazăr luptaseră. Singuri-singurei; nu se aflaseră alături nici Bosniecii, nici Macedonenii. Ce să mai spunem de 1448: Albanezul Scanderbeg nu exista, Româno-maghiarul Iancu de Hunedoara nu fiinţa nici el! Fireşte, numai bravii sârbi au luptat şi au căzut cu arma în mână la Kossovopolje – şi s-au retras, învinşi – nici o vorbuliţă despre cei vreo 3.000 călăreţi moldoveni şi despre cei 4.000 arcaşi din Ţara Românească! Şi, desigur, nici un cuvânt de fapta foarte moralnică a lui Gheorghe Brancovici, despotul sârb: Iancu de Hunedoara, învinsul de la Kossovoplje, a fost încarcerat pe loc, la Semendria (Smere-devo, pe Dunăre, la Est de Beograd)!

Ce simplu, nu? Şi pentru sârbi istoria e ca nevasta: faci ce vrei cu ea: o regulezi, o baţi, o omori, o drăgăleşti, îi spârcuieşti zece copii – cine ce are cu tine, doar e a ta?!

Uite-aşa fac istoria barbarii şi analfabeţii (români, sârbi şi de alte boităţi).

Ora 21,00: a telefonat Laszlo: că a apărut România literară, număr dublu, prefaţat de Manolescu, „acoperit moral” de Pelin. Necazul, a adăugat, este că apare şi

Grigurcu – cu ceva despre jurnalul lui Caraion apărut la Nemira; că, după toate semnele, Nemira a dat faliment – ei bravos! Iară?

Că despre Dacia are să-mi scrie în scrisoarea pe care o s-o primesc la sfârşitul săptămânii; că în curând îi apare Dicţionarul şi o traducere din italiană (nu mi-a spus din cine, ce);

— Că nu i s-a confirmat doctoratul – comisia e condusă de Eugen

Simion (care pretinde că sunt foaaarte multe dosare, prin urmare nu a avut timp de al lui Laszlo.);

Relatându-i Anei convorbirea, ea m-a întrebat cum a reacţionat amicul la scrisoarea mea ultimă, cea în care mă arătam de acord cu publicarea dialogurilor, cu condiţia să apară în volum şi scrisorile lămuritoare. Am recunoscut că uitasem să-l întreb, îmi va fi răspuns în scris, în epistola ce va să vie. Ea a zis că asta (reacţia la scrisoarea mea) va constitui proba: dacă acceptă propunerea mea – sau dacă ba.