Vineri 9 aprilie 1999

Nici ieri n-a venit poştă. Probabil nici azi n-are să.

M-a istovit războiul din Iugoslavia. Este indecent să spun asta, când oamenii suferă, mor, voiam doar să comunic următoarele: chiar dacă nu eşti direct implicat într-un eveniment violent, urmărindu-i desfăşurarea de departe, prin informaţiile ajunse până la tine, se cheamă că participi şi tu – cu sufletul (la mine: cu viscerele). Ca să rămân în celula familială: când eram închis, după 1956, mama şi cu tata, liberi – am vrut să spun: neîncarceraţi – dar, ca nişte foşti deţinuţi ce erau, spuneau că ar fi preferat să se afle şi ei în închisoare, măcar să ştie o treabă, fiindcă de afară, de departe, dacă suferinţa fizică, directă lipseşte, se multiplică cu trei, cu cinci sufleteasca; cea alimentată de întrebarea terorizantă: „Ce-o fi făcând Al Nostru, acum? O fi flămând, i-o fi frig? L-or fi bătând? Dar dacă a murit?” Nu, n-am intenţia de a inversa situaţiile, poziţiile, nu pretind că spectatorul oboseşte mai mult decât jucătorul, decât gladiatorul, decât victima azvârlită în arena cu lei – ci: a fi cu sufletul alături de cineva într-o ceva înseamnă a fi, aşa, puţin, şi cu trupul.

La mine lucrează şi încărcătura memoriei afective. În 1940, pe când nu aveam ţinere de minte, apoi începând din martie 1944 (ia te uită: chiar a doua zi după izbucnirea războiului în Iugoslavia, în 25 martie, s-au împlinit 55 ani de la plecarea noastră în neştiut.) am luat eu însumi istoria în piept – mai adevărat: peste bot. De aceea sânt sensibil la soarta alungaţilor de la casa lor, a celor siliţi să-şi ia lumea în cap, cu boccelele pe care le pot duce în spinare.

Socot că imposibilitatea ori refuzul de a te „transpune în pielea celuilalt” – vecin, ori duşman – este o probă de primitivism. Probabil această lipsă reprezintă un plus care a făcut ca anumiţi oameni să-i supună pe alţii şi să-i suprime – fiindcă, vorba ceea: dacă ar fi gândit, n-ar mai fi acţionat. Rămânând la comunitatea noastră românească: aşa cum asupritorii noştri tătari, turci, unguri, ruşi nu s-au gândit nici o clipă la suferinţele pe care ni le pricinuiesc – pe noi, la rându-ne, ne-a cam durut în dur, cum atât de frumos se exprimă poporul nostru cel de veacuri. Când ne-a venit bine să facem noi, altora, rău – fie acei-alţii din altă seminţie: evrei, ţigani, fie din una pe care, până mai ieri, o pupasem în cur (acum vorbesc de nemţii căzuţi în mâinile bravilor români imediat după 23 august 44), fie de acelaşi sânge, dar ale căror interese veneau în contradicţie cu ale noastre: refugiaţii din Basarabia şi din Bucovina de Nord; şi tot după ziua de 23 august, cea, vorba Monicăi Lovinescu, „despicătoare de istorie” (ea avea în vedere alt eveniment – însă bravul Mircea Zaciu îl celebra printr-un scenariu-cinematografic, în tandru tandem cu Vasile Rebreanu şi nu va rămâne doar la acesta, va trece la celălalt: 6 martie 45.).

Mare decepţie mi-a pricinuit L. I. Stoiciu, prin telefonul ultim. Poziţiunea lui faţă de mineri – amendată de Convorbiri literare mi se păruse o „ciudăţenie”, nicidecum o aliniere până la confuzie cu linia Cristoică. Şi iată că în chestiunea albaneză judecă taman ca acest sinistru scânteios: că Sârbii sunt victime ale Occidentului, că Albanezii sunt „terorişti”, că toţi cei care (ca mine!) îi apără pe albanezi, apără OTAN-ul.

L-am re-ascultaţ aseară pe Milan Comnenici, ministrul Informaţiilor de la Belgrad. Întâia oară, auzindu-i monologul furios, dement, am crezut că e un tovarăş din echipa de comunişti-belişti ai lui Miloşevici. Ei, bine, nu: Comneninci – ca şi Draşcovici – a fost în opoziţie până acum doi-trei ani, el este intelectual, şi dânsul este scriitor!

Întrebare: poate un intelectual, un scriitor să susţină în gura mare că Sârbii sunt victime ale Occidentalilor, dar să refuze să vorbească de victimele lor: croaţii, bosniecii, acum albanezii?; poate un scriitor, un intelectual nega că regiunea Kosovo a fost golită de albanezi, nu prin bombardamentele OTAN-ului, ci prin mult anterioara acţiune deliberată a armatei şi a poliţiei sârbe?

Da, din nefericire, poate: dacă acel intelectual, scriitor se numeşte Pleşu (de ce să uităm textele lui „patriotice” împotriva lui Negoiţescu?); dacă se numeşte A. D. Munteanu, Răzvan Theodorescu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu – nu-i mai pomenesc pe alde Everac, Vulpescu, Ungheanu şi alţi lămuriţi, cum le zice Negoiţescu.

Fiindcă aici, în chestiunea războiului din Iugoslavia (specialiştii, mai cu seamă oficiali refuză termenul război ca inadecvat – mie mi se pare adecvat), nu este deloc vorba dacă tu „ţii” cu Sârbii ori cu Albanezii: dacă tu te afli „de partea ortodoxiei” Sau a islamului: dacă „înclini” spre Occident ori spre Orient. Astfel este pusă în ecuaţie chestiunea de către ţipi tulburi ca Vădim, Cristoiu, C. K. T. Popescu (prietenul lui Tudoran – şi al lui Manolescu). Fiindcă lucrurile nu sunt în alb-negru: iată, eu pot foarte bine să nu fiu împotriva Sârbilor – şi simultan să stau cu inima mea de refugiat alături de alungaţii-pe-dru-muri kosovari (întâmplător albanezi – şi mai întâmplător: majoritar-musulmani); şi pot foarte bine să fiu ortodox, să păstrez preţuire pentru ortodoxia sârbilor – dar să nu fiu de acord când patriarhul Pavle spune că Biserica ortodoxă sârbească are datoria să fie alături de credincioşii săi „în lupta pentru apărarea neamului” – dar ferindu-se ca de foc să amintească cum anume luptă Sârbii „pentru apărarea neamului”: suprimându-i pe ne-sârbi, fie ei papistaşi (Croaţii), fie „turci”: Bosniecii, Albanezii din Kosovo.

Eram un naiv când reproşam simpatrioţilor amnezia – pe care o puneam pe seama ne-informării, a nepăsării, a inapetitului, a neseriozităţii – etc, etc.

Nu, dragă Goma: la români, amnezia: un program; o armă; ea este secretul perenităţii – păi ar dăinui neamul ăsta, „peste veacuri (chiar peste milenii)”, dacă ar avea ţinere de minte şi ar păstra mereu în faţa ochilor, ca reproşuri, toate trădările de celălalt, toate trădările de sine?; toate micile măgării şi marile porcării? Unde am ajunge, cu o astfel de memorie dăunătoare unităţii neamului?

Nu, domnule: noi suntem amnezici, nu pentru că nu facem exerciţii de memorizaţionare, pentru că nu consemnăm în piatră, pe lemn, pe hârtie faptele petrecute, acum – ci fiindcă practicăm igiena mentală, spălarea capului pe dinlăuntru potrivit principiului: „Cine ştie mult moare iu (l) te” şi: „Decât filosof ofticos mai bine român şmecheros”. Drept care nu lăsăm pe seama timpului cel trecătoriu ştergerea din memorie a ceea ce, la un moment dat, se aflase înregistrat pe creer – ci ştergem noi, deliberat, răzuim scrisul, înscrisul, înregistrarea: ca nocivă sănătăţii noastre minţuale. Rezultatul?

— Strălucit: dacă nu mai ţin minte porcăriile făcute altuia, în mod necesar acel altul nici nu există ca victimă a mea, nu? Dar e atât de limpede! Iată, mai trăiesc încă destui trăitori majori din timpul războiului ultim – până în '89 s-a vorbit despre una din ruşinile, crimele noastre naţionale: trimiterea la moarte, în Transnistria, a Evreilor şi a Ţiganilor? „Nu prea cam”, vorba ardeleanului. Fiindcă, de cum comunismul a luat-o pe arătura naţionalismului (altăângheţată fiartă: naţionalismul. Comunist, sau: patriotismul cu voie de la Secu – poţi vedea fructul, citind românis-mele-mari ale Veceului Tudor), cum nu s-a mai vorbit de „anume crime burgheze” – de care „se cam” vorbise pe timpul lui Stalin, dacă avem ţinere de minte de. Istorie literară: Ninge peste Ucraina de Baranga, Şatra de Zaharia Stancu.

Dacă acum, după zece ani (zece ani!) de la revoluţie, vorba lui L. I. Stoiciu (nu: el scrie: Revoluţie), se vorbeşte despre ce li s-a întâmplat evreilor şi ţiganilor, în continuare se tace (există o forma activă a verbului, măcar pentru că se mai spune: „o tăcere răsunătoare – sau asurzitoare”) comportamentul românilor faţă de prizonierii de război germani (după 23 august 44); trimiterea nemţilor cetăţeni români – saşii, şvabii – la „reconstrucţie”, în Rusia; faptele rele ale românilor faţă de, totuşi, nişte români ca ei: Basarabenii şi Bucovinenii refugiaţi; şi în legătură cu Sârbii, Nemţii, Basarabenii, Bucovinenii, Macedonenii – şi bineînţeles: Românii – deportaţi în Bărăgan.

Încă o dată: neţinând minte (cu program, desigur), fapta rea, Românul Amnezic a şters – din cartea de imobil, vorba celuia – şi victima. Reiese că el, Românul n-a făcut în viaţa lui rău unei muşte (nu: mustii, nu), căci el este foarte omenos, şi-ar da şi cămaşa de pre sine.

Am fost surprins să recunosc în această gândire-de-piatră a românului gândirea sârbului. Acelaşi mecanism – acelaşi primitivism; acelaşi complex de inferioritate manifestat prin unul de superioritate: aceeaşi programatică confuzie a punctelor de vedere, de la vlădică până la opi (n) că, pentru a rămâne în universul sud-slav. În fond, acelaşi mizerabil reflex de apărare, copilăresc: „El a dat primul, dom'.”.