Sâmbătă 10 aprilie 1999

„Rece, ca o zi de april”, am citit asta pe undeva. Frig, posomorât, a ploaie. Iugoslavia lui Miloşevici îmi apare ca România lui Ceauşescu: nici un opozant cu sufletul nu este şi cu gura; între gând şi faptă: nici o legătură, de parcă balcaniştii noştri ar trăi în inima Africii, în acele comunităţi unde este echivalată dorinţa cu acţiunea: stai în cur, la umbră, îţi zici: „Ş-acuma hai să ziceam că făceam opoziţie.” – şi gata, vorba îşi este suficient sieşi – că doar şi Dumnezeu acela a făcut lumea, cuvântând. Şi la Sârbi cei care n-au mai putut răbda s-au exilat – dar în exil, spre deosebire de unii români (nu mulţi, dar orişicâtuşi.), Sârbii nu vorbesc. De frică. Nu ştiu cât va fi frica de Securitatea lor, UDBA, şi câtă frica de compatrioţii lor, şi ei exilaţi, gata să taie beregata „trădătorului care vorbeşte rău de patria lui, Serbia.”

Dacă schimbi doar cuvântul „Serbia”, auzi zvon de tilişca dinspre plaiul mioritic. Comuniştii şi securiştii au pus semnul egalităţii între patrie şi regim, între Ceauşescu (citeşte: Miloşevici) şi ţară. Auzi pe te miri ce miliţienist, activist, securist ceceist – internaţionalist – devenit mare patriotist invocând „suveranitatea naţională”! Cristoiu, C. K. Popescu, C. Stănescu, Paler şi alţi necşi' ţi se uită în adâncul ochilor şi îţi explică ei cum stăm cu naţiunea, cu patria, cu „suveranitatea” ei. Nu se găseşte nici un om normal să le atragă atenţia că şi Ceauşescu era un campion al „suveranităţii naţionale”, în virtutea căreia numai tiranul nostru are dreptul să ne belească, după care să ne pună să-i mulţumim din inimă – dar să nu care cumva să se amestece „străinii” (mânca-le-ar inima câinii!). Şi aşa cum acest reflex mental a rămas, chiar la ştiutorii de carte din România („Loveşti în Blandiana – loveşti în democraţie!” – cum decretau Simuţ şi Chirilă de la Oradea), aşa le-a rămas sârbilor, după Tito – mai ales că la ei e stare de urgenţă: război, oricât l-ar nega strategii.

Faptul că Sârbii nu acceptă că ei au început, că ei au făcut mai mare rău – în ordine cronologică (şi cantitativ crescătoare: slovenilor, croa-ţilor, bosniecilor – acum albanezilor) este un semn indubitabil de neevoluţie umană, de primitivism de gândire – fiindcă numai primitivul este incapabil de elementara obiectivare. „Bine-bine, eu am, în continuare, dreptate”, să zică, „dar şi eu i-am dat câteva peste bot.

Nici măcar. Sârbii sunt îngeraşi neprihăniţi. Nici vorbă să accepte că au făcut rău, nedreptate altora – ei nu realizează că acel altul este o fiinjă vie, ba chiar om şi el, nu un obiect, cel mult un animal.

În închisoare, unde, în perioada mea, fuseseră vărsaţi şi poliţişti şi jandarmi de cea mai abjectă speţă, în momentele (rare, e drept) în care acceptau să se confeseze – am folosit un termen greşit: spovedania este un act consecutiv constatării (şi acceptării) că ai greşit – deci corectez: îşi povesteau „isprăvile” lor de poliţai şi jăndari.

Celor care fuseseră „cu slujba” în Transnistria le mai scăpau şi „amănunte” relative la evrei şi la ţigani. N-am simţit la niciunul (eu n-am simţit, de la cei pe care i-am auzit povestind altora, în celulă, cum era „acolo”) – n-am simţit, ziceam, vreo urmă de compasiune pentru mizeria, pentru disperarea în decădere a victimelor, pentru suferinţele lor. Însă nici de ură – nu, dragă, ei executau un ordin, nu ei erau pricinuitorii suferinţelor, ci doar paznici ori însoţitori de convoaie.

— E-he, dac-ar fi fost după ei, le-ar fi dat drumul pe loc. Aiurea, dat-drumul! Compasiune? Nimic. Solidaritate umană în suferinţă? Nimic. Ba chiar – căci noi, Românii avem un ascuţit simţ al umorului – zăboveau, se înviorau povestind cutare întâmplare „de râs”.

Îmi aduc aminte două, simetrice (ambele povestite de jandarmi):

1. Cum „un ţigan bătrân”, umblând prin viscol şi mereu căzând, zicea că el „merge la Feteşti, la un văr”;

2. Cum „o ovreicuţă tânără” din convoi i-a dat de înţeles că s-ar regula cu el, cu jandarmul, dacă-i i-ar da ceva de mâncare, însă el (jandarmul) n-a vrut, fiindcă. „îi umblau păduchii şi pe obraz, îi intrau în ochi – ce-o fi fost la pizda ei.”

Care-i concluzia mea: că Sârbii de azi sunt leiţi jandarmii români care „făcuseră” Transnistria? Da de unde! Concluzia mea este ceastălaltă: natura românului: asemănătoare naturii sârbului, mai puţin prin prostie, prin cruzime (acestea fiind consecinţe) – cât prin primitivismul structurii. Prin incapacitatea de se „muta” în pielea celuilalt – pentru scriitor, neputinţa (sau pur şi simplu: neştiinţa) de „a se transpune”.

În „povestirile” jandarmului, cutremurător nu era faptul că bietul ţigan îşi pierduse minţile şi, înaintând spre nord-est, prin stepă, aştepta să ajungă la Feteşti.; nici că ovreicuţă tânără (ce va fî fost la viaţa ei: elevă? Studentă? Pianistă?) s-ar fi dat pe loc, pentru un coltuc de pâine – dar era prea păduchioasă.

— Ci faptul că ceStălalt naratorul nu era om, un biped, care să aibă şi sentimente, nu doar instincte – fiindcă nu putea ieşi din subiectivismu-i de animal.

Sârbii de acum – de la ei de acasă, din exil – n-au decât să pretindă, în viitorul care se apropie, că ei, bieţii, nu $tiau ce lî Se întâmplă albanezilor (ah, impersonalul sârbo-românatic!); că ei nu erau informaţi -ba chiar dezinformaţi de regimul bestiei de Miloşevici. Nu vor face decât să-i „imite” pe românii de până la '89. Care, sărăcuţii, ei erau foarte persecutaţi: Ceauşescu nu le punea la dispoziţie presa occidentală (ba chiar, auzi, obrăznicie: interzicea presa liberă!), de unde să afle ei, dacă încă nu venise 22 decembrie, deci Brucan nu anunţase că se dă voie de la Poliţiune?

Cine vrea să afle – află, chiar dacă nu i se oferă pe tavă informaţia. Adevărul este că, aşa cum Românii nu voiau să ştie, înainte de '89, ce se petrece cu ei înşişi, taman aşa, acum, Sârbii refuză să ştie ce H Se întâmplă – lor, în raport cu albanezii.

E mai comod să. Nu ştii. Dormi mai liniştit. De ce să-ţi tulburi viaţa (şi aşa grea) cu informaţia că eşti un laş, un ticălos, un criminal? Chiar dacă nu tu ai vărsat sânge, însă te-ai făcut complice, fiindcă ai închis ochii (şi urechile), ca să nu vezi, să nu auzi, să trăieşti tu bine (şi la vară cald).

Românii noştri sunt mult mai apropiaţi de sârbi decât vor ei să admită (mai ales cei care se cred ieşiţi pe jumătate din „coapsa” dreaptă a lui Traian, jumătate din coasta stângă a lui Decebal, altfel bulgari d-ai noştri – când nu sunt ţigani neaoşi.). Fiindcă şi Sârbul şi Românul pornesc de la o stare (reală sau cultivată „de-a lungul veacurilor”): aceea de perpetuu persecutat. Însă dacă Românul rămâne la psihologia plângăciosului, a tânguitornicului (nu va fi lucrând la noi şi procentajul ridicat de sânge ţigănesc?), Sârbul nu se opreşte la stadiul de victimă, ci urcă la acela de martir.

Chestie de. Gene.

Iar dacă porcăriile pe care le fac ai noştri ca brazii s-ar putea, la o adică, explica şi prin tembelismul nostru mioritic, la sârbi crimele se explică prin. Setea lor, sclavină, de martiraj. Chiar dacă adeseori aceasta ia aspecte dintre cele mai penibile (şi violent lipsite de inteligenţă), ca acele „lanţuri-scuturi umane” pe podurile din Belgrad. Ridicole, tragic de ridicole, pentru că NATO-ul, pe de o parte nu are interes să distrugă acel pod; pe de alta: nu l-ar bombarda, ştiind (şi a dovedit că ştie foarte bine) că se află oameni pe el.

În care caz: unde-i riscul? Nicăiri.

Mă uit şi eu la imaginile provenite de la TV oficială, belgrădeană cu manifestaţiile anti-NATO, cu acele „concerte de rock”. Desigur, la vreme de război nu mai ţii seamă de partea ridicolă a comportamentului (la o adică şi frica poate părea ridicolă – în ochii altuia). Însă nu mă pot stăpâni să mărturisesc: aşa cum sună (în sârbeşte), rock-ul lor, nu e deloc mai breaz ca cel rusesc (fiind vorba aici de incompatibilitatea unei anume limbi cu anume muzică). Cât despre Interpretele de muzică populară, dând din cap şi din cur pe scene. Doamne Dumnezeule: înainte mă opream cu mare plăcere pe un post de radio sârbesc (de aici, de la Paris), tocmai, pentru că îmi place muzica lor, populară (pe care o găsesc în cea din Banatul nostru), însă ce ieşea în această împrejurare nu era mai puţin fals, nici mai puţin strident-alături decât neaoşa noastră Măria Lătăreţu, interpretând pentru dumneavoastră „Hora Păcii-ntre Picioare”.

Nu ridicolul – grotescul. Pe care nu-l poate şterge tragica realitate: războiul.

Şi tristul: şi „lanţurile” şi '„concertele” sunt manifestaţii-organi-zate. Numai un occidental poate fi înşelat în privinţa naturii propagandistice de cea mai joasă extracţie a acestor „eroisme”.

Seara: mi-a trimis Victor Lupan, Soljeniţân: Grăuntele între pietrele (de moară) – traduc după franceză – scris în toamna lui 1978, continuare a Stejarului., tot la Fayard.

Am citit vreo 20 de pagini de la început, m-am dus la ultimul capitol, în care povesteşte atacurile prin broşuri, cărţi împotriva lui, puse la cale de „cekaghebişti”, cum le zice el. N-am citit niciuna – de cea „semnată” de prima lui soţie, Natalia Reşetovskaia am auzit, însă de cea a Cehului Thomas Rezac (probabil se pronunţă: Jejaci) ba.

M-am oprit, întâi, la „catehismul Organului” – când se aşterne el pe trudă, să-ţi facă scurta-biografie., e-he! Unele puncte sunt doar pentru el, celelalte se potrivesc oricui a avut de a face cu „enkacuriştii”, ca să nu mă las mai prejos de Lucapiţu – căci şi noi inventăm cuvinte, nu? Iată: „1. Bunicu-său a fost un tiran faţă de familie şi vecini – a dispărut în mod misterios; „2. Tată-să era un Alb, executat de Roşii; „3. Unchiu-său – un tâlhar de drumul mare; „4. El (Soljeniţân) a avut, din copilărie manifestări bolnăvicioase; „5. Tot din copilărie a fost un antisemit; „6. Şi tot din fragedă pruncie se dovedise un ambiţios patologic; „7. „Omul cel mai fricos, mai laş din câţi am întâlnit„; „8. Un hoţ; „9. Un destrăbălat; „10. Un trădător de ţară; „11. A provocat propria-i arestare;

— A turnat pe toţi prietenii, cunoscuţii; „13. În închisoare a fost turnător vestit; „14. Căuta, în mod ipocrit solitudinea, sub pretext că scrie; „15. Tot ce a scris a scris din frustrare, din conştiinţa lipsei de talent, mânat numai din gelozie şi din ambiţie – altfel nu are umbră de talent; în fine, ultimul punct (la el: 20): „în tot ce a scris sunt manifeste semnele unor boli psihice. Ar trebui să fie dat pe mâna unui psihiatru”.

Asta, da. Şi de mine au scris negru pe alb că sunt nebun, că ar trebui să fiu internat într-un spital: Alain Păruit, Geta Dimisianu, Târlea, V. C. Tudor, Zaciu – şi încă alţii, nu-i mai ţin minte (parcă şi lumina-lumii Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă).