Miercuri 11 august 1999

Ziua Eclipsei. Acum, la orele 7 dimineaţa cerul e înnorat. Poate „acolo, la locul eclipsei” să fie degajat.

Am aflat când anume fusese cea petrecută în Bărăgan: la 15 februarie 1961. Să mă întorc, să văz ce ziceam în legătură cu data.„Probabil prin martie.”. Ei bine, nu era în martie, ci în februarie şi nu în 60, ci în 1961.

S-au înăsprit relaţii franco-albaneze la Kosovo. Era de aşteptat: de la început militarii francezi i-au favorizat, protejat vădit pe sârbi -la Priştina e aceeaşi situaţie, de împărţire a locului, favorizată de francezi. Nu trebuie uitată declaraţia (în fapt: „cererea de iertare” formulată de Kouchner la adresa „celor 14 martiri sârbi” – ceea ce nu a mai fost o gafă, ci o gravă eroare: despre nici un albanez nu au spus Francezii că fusese martir, chiar dacă după trecerea lui pe-acest pământ împuţit rămăseseră doar bocancii cu oasele rupte înăuntru). Ieri s-a dus Marele Georgică – aşa îi spun eu nătăfleţului care-i ministru al apărării Franţiei, un fel de Babiuc, însă prosticel, nu şi ticălos ca Victoraş, cel de la Comerţul Albastru şi Exterior.

— În Kosovo, să dea mâna cu soldaţii, să-i încurajeze. Câtă vreme nu va face decât să repete ordinul lui Chirac (comandantul suprem al armatei), de a-i menaja pe sârbi, în vederea obţinerii comenzilor de reconstruire a centralelor electrice din Serbia, nimic nu se va schimba. Ieri un soldat rus se hlizea: „Pe noi nu ne iubesc Albanezii, pe americani şi pe nemţi îi detestă sârbii. Dar ce contează atitudinea albanezilor – ei nu-i suportă nici pe francezi, aşa că.”

Aşa că.

— Aşa au ajuns Franţujii: în aceiaşi oală cu Ruşii – şi simetrici ai Americanilor şi ai Nemţilor.

— Iată o altă lecţie de diversiune de grad preşcolar din partea ciolovecilor.

Acum, la ora opt se observă câteva găuri în plafonul de nori. Mai ştii: poate că vor fi „favorizaţi” Francezii măcar de soare, că de albanezi. Ne-au înnebunit de aproape două săptămâni cu Eclipsa-Eclipsa-Eclipsa, bataj nemaipomenit, au prefăcut-o într-o chestie, cum altfel? Hexagonală!

Am mai înaintat cu creionul în mână în Jurnal pe Sărite. Deşi mă ţopăie să modific câte ceva, mă abţin. Nu intervin decât pentru a limpezi o frază, a corecta o scăpare gramaticală – şi o singură dată până acum, pentru a suprima o nedreptate vădită. Este şi asta o satisfacţie: să nu falsifici, acum, o însemnare, să nu escamotezi, cu atât mai puţin: „ştergi” o faptă de scris, chiar dacă nu mai crezi ca atunci; chiar dacă, între timp, ţi-ai nuanţat opiniile. Ţin minte că atunci când îmi dactilo-grafiam jurnalul, aveam cu totul altă părere despre Jurnalul de la Păltiniş al lui Liiceanu – însă am lăsat-o aşa cum era notată în momentul acela şi nu cum„evoluase”, cum devenise în mo-mentul acesta, al trecerii pe curat a însemnărilor.