Martf 10 august 1999

A înnebunit lumea – cu eclipsa. Am văzut una – în Bărăgan, la Lăţeşti. Probabil prin martie, fiindcă zăpadă nu mai era, dar nici verdeaţă. Nu lucram în acea zi, încă nu se găsea de lucru la fermă şi mă aflam „acasă”. Ieşisem în fundul grădinii, probabil ca să măsor ceva. Aveam pregătite două-trei cioburi de sticlă afumate la lumânare – aşa că o am văzut pre ea. Nu mai ţin minte dacă era (prin 1960? 61?

— Pe atunci nici vorbă să ţin jurnal.) completă ori parţială. Şi nici dacă cerul era total degajat ori existau oarecari nori. Însă ţin minte teroarea de care fusese cuprinsă lumea: lumina scăzuse-scăzuse, virase spre albastru, spre violet, spre vânăt, vântul – rece – începuse a sufla, câinii urlau, găinile. Dar cine le mai lua în seamă pe proastele de găini.

Asta a fost cu eclipsa în Bărăgan, acum treizeci şi. Aproape patruzeci de ani.

S-a răcit aerul. Cerul e mai mult acoperit, ieri a trebuit să fac slalom printre. Norii plouatici, ca să usuc cât de cât rufele. Iar azi nici nu mai încerc, are să plouă de cum am să le întind.

M-am gândit la Ţepeneag în aceste din urmă zile. Cu simpatie în compasiune: El, bietul, a suferit cumplit când a constatat că ţărişore-nii îl uitaseră (pasiv), „iar restul”, vorba cuiva: din contra – îl activ uitaseră; fiindcă le încurca aranjamentele de mult timp înrădăcinate, le bruia istoria pe care rezistenţii prin cultură tocmai o (re) scriau, ce să mai vorbim de istoria literară din care puii săi, oniricii ruşinoşi: textiliştii l-au dat afară, nu „Ieruncii şi Goma”, cum tot umbla el cu pantahuza prin târg. Abia acum un an Ţepeneag a izbutit să restabilească adevărul, anume că existase, în anii 60, un onirism românesc, iar tex-tualismul nu fusese inventat de Crăciun – care-l cita doar pe strămoşu-său Radu Petrescu – ci de acelaşi Ţepeneag: existau chiar probe scrise!

Probe scrise. Li se rupe-n şaişpe românilor de probele-scrise, începând cu genialii scriitori români. In cele din urmă (însă după câte eforturi, după câţi ani de la „rivuluţie”?: cinci, şase, opt?), Ţepeneag a primit un fel de încuviinţare mormăită că da, domnule, o fi fost şi aşa, cum spui matale, ce să ne mai certăm pe locul-în-istoria-literară, ia şi d-ta de-aici on chil dă adevăr şi să ne-avem ca fraţii – dă, s' te pup. Dar punerea la punct din urmă nu a rezolvat chestiunea „paternităţii” (sau întâietăţii). Aceeaşi tară genetică, prefăcută în virtute: ieşirea din timp îi ţine pe ai noştri mioritici de nevindecat în. Autocronie; pentru ei istoria începe cu momentul în care ei au făcut ceva – de obicei, după 22 decembrie 1989, fiindcă Revoluţia ceea le-a adus lor libertatea de a deschide gura. Unii (printre aceia: eu) vor spune că nu este suficient să ai libertatea de a vorbi – trebuie să şi ai ce rosti. Ei bine, nu în universul românesc, în care ce-ul este presupus că va veni abia după ce maxilarele clămpăninde, îndrugând vrute şi nevrute, cantitate înspăimântătoare de vorbe-vorbe-vorbe, se vor (vorbele) fi încălzit.

La urma urmei, Ţepeneag este victima propriei „doctrine”. Propovăduind, teoretizând, pe când Crăciun era un oarecare pionier al Patriei şi, orice-am crede: înainte de coborârea pe pământ a neasemuitei Adriana Babeţi – ba, miracol-românesc: chiar şi înaintea lui Ciocârlie!

— Literatura-pură, textul nedatabil, a cules ce a semănat. (Abuzez: băieţii literatori crescuţi de Manolescu, Crohmălniceanu, Ciocârlie nu aveau nevoie să cunoască „ideologia textilistă” pentru a o aplica: în fiecare fricos, laş, dezertor există acest impuls de. Supravieţuire).