Sâmbătă 7 august 1999

Am terminat de citit Jurnal pe sărite. Îl luasem la-mână în scop de muncă: corectarea greşelilor de tipar, ale celor aparţinându-mi. Am găsit câteva, le-am marcat – apoi am renunţat: pe de o parte m-am plictisit, pe de alta m-am luat cu lectura.

Ţepeneag varsă venin şi scuipă onirisme când mă acuză de „traficare” (altfel a zis, dar în acelaşi sens) a jurnalului. Ce să trafiche-zi la propriul tău jurnal?

A-ha: timpul, momentul consemnării, al Scrierii, deci punctul de vedere al momentului însemnat pe hârtie. Acela, da. Ei bine, acela care comite o asemenea înşelăciune este chiar Ţepeneag. El şi-a traficat jurnalul, datând, de pildă: „1971” şi minţind cititorimea, dând drept adevărate gândurile şi opiniile sale mai târzii cu două decenii, din. 1999, când pregătea textul pentru tipar) – ca în „aprecierea” despre Ostinato. Inteligenţa lui este foarte ascuţită – dar numai la şah, nu şi la scris jurnal. Ana se şi întreabă dacă, „după Revoluţie” se exprimă acelaşi Ţepeneag pe care-l ştiam noi (dinainte de primăvara 1978, când s-a despărţit de toţi – cu excepţia lui Păruit, care-i necesita la franciza-rea scrierilor în franţuzeşte) ori e dublul său, inversul, negaţia.

Ziceam de Jurnal pe sărite. Ultima oară l-am citit în 1997, după apariţie. Reluându-l, am avut aceeaşi, dar exact aceeaşi ezitare-apoi-hotărâre de a nu schimba, acum, punctul de vedere de atunci – ca în timp ce dactilografiam caiete, redactilografiam dactilograme. Am mai spus: fiind un egoist feroce, mă interesează persoana mea; iar persoana mea nu acceptă autocastrarea. Am pus pe hârtie ceva, cândva, aşa – aşa rămâne, chiar dacă e o prostie. Ca un „document de casă”; ca dovadă că îmi asum faptele (iar un jurnal este o faptă, nu?). Voi suprima doar cele două-trei răutăţi nedrepte (există şi răutăţi foarte drepte!) la adresa a două-trei persoane, dealtfel, episodice. Şi una (sau două?) inexactităţi de informaţie.

Am, în continuare, somnul oprimat de senzaţia de rău care mă pândeşte după colţul trezirii. Aşa mi-a fost somnul de când mă ştiu: nici o legătură cu visele, ci cu ştiinţa, convingerea (teama, teroarea) că, trezindu-mă, am să cad în lumea reală, de mizerie, de foame, de bătăi, de hăituiala, de nesiguranţă – reale. Dacă mă gândesc, acest înger Negru care îmi pândea trezirea (ca să mă avertizeze că mă aflu în realitatea – cea crudă şi nedreaptă – nu în vis), va fi început odată cu (când altcândva?) refugiul; adică în martie 1944. Iată s-au făcut 55 ani. O viaţă. În această primăvară am fost sigur că voi scăpa de Teroare -dispărând nesiguranţa, încă din noiembrie 1998. Au fost câteva dimineţi în care m-am deşteptat „inversat”, dar nu s-au mai repetat. Aşa că, în intervalul (şi de spaţiu) dintre somn şi trezie, lucrurile se complică, existând mai multe straturi – ultimul fiind constatarea: „Iată, realitatea nu e chiar atât de fioroasă!”

Nu, nu e – chiar atât de – fioroasă. Numai că mie încă nu mi-a intrat în inimă şi-n simţiri această uşurătoare veste.

Seara: se va face în curând anul de când Ceia mi-a adus volumul Polî (tico) fonâî al lui Iosif Sava, editat la Polirom în 1997. Ciudat: Ceia îmi atrăsese atenţia că Sava scrie ceva şi despre Jurnal-ul meu, eu am zis: „Bine, bine.” – şi bine-bine a rămas: cartea a zăcut pe o poliţă, în closet, din octombrie anul trecut până. Azi.

Mă întreb de ce nici măcar n-am deschis-o. Îmi răspund în două volete: nu mi-a plăcut titlul, găsindu-l făcătură ieftină, pedestră; la emisiunea cu cei de la 22 (Adameşteanu, Palade, Cornea, Patapievici, Andreescu), Sava într-adevăr îi întărâtase pe invitaţi (care nu aveau nevoie de îndemn) pentru a vorbi de rău jurnal şi diarist. Dacă mai adaug prima impresie, un volum de alte emisiuni transcrise, dintre care mă oprisem la „dialogul” său cu Breban., iată şi următoarele.

Volumul poartă indicaţia: jurnal. Cum apare Jurnal-ul meu în al lui? Iată cum: „6 februarie 1997: (.) O nouă surpriză în teritoriul Jurnalelor literare: cele 3 volume ale lui editate de Nemira”: „8 februarie 1997: Deşi am atâtea treburi curente, mi-am petrecut ore ale nopţii citind Jurnalul lui Goma. Teribile pagini de adevăr şi subiectivitate”; „10 februarie 1997: (.) Am continuat să citesc Jurnalul lui Goma. Spune şi multe adevăruri”; „20 februarie 1997: (.) Pe măsură ce citesc Jurnalul lui mă îngrozeşte lipsa oricărei înţelegeri faţă de cele mai mici greşeli ale unor oameni, faţă de nevoia unora de a găsi căi de normală supravieţuire. De ce nu-şi acuză totuşi cu vehemenţa necesară slăbiciunea din '68, când a intrat de bună voie în partid?”

Nu simt deloc nevoia să amănunţesc, să explic, să mă justific. Fiindcă mi se adevereşte o bănuială mai veche: şi evreii din România, în ciuda faptului că erau respinşi, dar şi respingeau românismul – tot români sunt: ca şi băştinoşii, nu cunosc „subiectul” – dar îl „tratează”; necunoştinţa de cauză le-a devenit metodă de gândire şi de scriire.