Duminică 8 august 1999

Aceeaşi teroare difuză a somnului. Complicată de conştiinţa că visez şi că ar fi suficient să mă trezesc, pentru a scăpa de spaimă. Dar nu pot, nu se poate.

A plouat zdravăn azi-noapte. Aerul s-a răcorit, e respirabil.

I. Sava consemnează în jurnalul său şi ecourile la prestaţiile-i tele-vizuale. Atât articole de presă, cât şi scrisori primite de la telespectatori. Sunt consemnate şi câteva opinii (numai din presă, chiar dacă uneori nesemnate) critice la adresa lui, care ar fi „pus participanţii la emisiune să vorbească împotriva lui Goma”.

Asta a fost şi opinia mea – şi nu doar din transcrierea benzii prin grija lui Laszlo, dar şi din caseta propriu-zisă. Era limpede că Adameştenii de pretutindeni s-ar fi dispensat bucuroşi de o astfel de „temă”, dacă Sava n-ar fi insistat, nu i-ar fi provocat, aţâţat. S-au dedat cu delectare exerciţiului – o, cât de românesc, exprimat astfel: „N-am citit cartea (articolul, jurnalul, etc), dar este inadmisibil ca autorul să scrie ceea ce a avut neruşinarea să scrie.”; „N-am citit şi nici n-o să citesc ce scrie Cutare – ca să mă protejez de înjurăturile autorului la adresa tuturor celor buni.”; „Refuz să intru în polemică cu Cutare, care înjură pe toată lumea, insultă breasla, scrie numai şi numai minciuni.”

Cine crede că doar G. Adameşteanu foloseşte astfel de culturalis-me scritoriceşti – se înşeală. La fel, ca trase la indigo, sunt „opiniile” despre mine şi despre scrierile mele ale lui Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Papahagi, Zaciu, Breban, Paler, Ştefănescu, Dimisianu, Eugen Simion, Pruteanu, Iorgulescu, Blandiana, Buzura – recent, Dorin Tudoran. S-a observat: „lista” reuneşte floarea intelighenţiei româneşti, cea clocită, cloştită de Monica Lovinescu (şi de Virgil Ierunca); „crema intelectualităţii române”, cea care, prin vârfurile-i, legitimează, dă certificate de naştere şi de bună purtare unor criminali ca Iliescu, VoicanSturdza; care vreme de zece ani nu a fost în stare să se ocupe de Casa E. Lovinescu; cea care şi-a dat examenul de licenţă prin publicarea, de către Liiceanu şi Blandiana a Cărţii negre a comunâsmulul, în româneşte.

Reîntorcându-mă: din această Politicofonie Sava nu-mi apare mai spălat. Deloc. Însă într-o comunitate analfabetă, analfabetizată de comunism, şi care nu a avut ea timp să se cultive muzical, acest Sava, înţeleg: dintr-o famile burgheză evreiască din Iaşi, a putut să se, în continuare, instruiască, fiind admis (ori propus) să-şi facă studii în URSS – nu ştiu dacă e şi adevărat, însă după cum se poartă, este un fost tânăr-tovarăş care „a studiat în Uniune”. Şi chiar dacă specialitatea lui nu era nici ideologică, nici tehnică: totul se trădează prin limbă. Aşadar, cu nimic mai dotat decât alţii, el nu a fost persecutat, nu a fost oprit, lui nu i s-a interzis. Aşa a ajuns la radio, la televiziune – în continuare, presupun, fiindcă nu-i cunosc scurta-biografie, dar i-o deduc. Prudenţa rasei, experienţa printre tot felul de cornute, care de care mai măi-tovarăşe – dar şi conştiinţa că muzica în general, muzicologia în special este un domeniu unde nu se pătrunde chiar aşa, încălţat cu ciubote (ei, ba nu!), 1-a făcut pe Sava insubmersibil; dop de plută: oricât de la fund l-ai băga, cum iei mâna de pe el, iese, ţâşneşte! „Imparţialitatea” – în fapt, prudenţa de şarpe – 1-a salvat şi după 89. Fiind el băiat hărnicuţ (nu ca românii noştri care sunt convinşi că este suficient să te cheme -eseu, pentru a nu te mai osteni să citeşti, pentru a fi scutit de a te mai şi informa.), iată-l devenit indispensabil – cam ca geamănul său, „unicul specialist în teatru”: Valentin Sinistru, pseu-donimat: Silvestru. Printre autorii de scrisori se afla şi unul, critic, care-l îndemna să se pensioneze, să mai lase locul şi altora. Un fel de a vorbi vorbe: dacă I. Sava a fost un strălucit mediocru, nu era mai puţin.

— Şi el!

— Unicul capabil să facă astfel de emisiuni, muzicalo-dezbatative. Fiindcă omul cunoştea muzică aproape cât un program de sală – cine printre români mai ştie muzică (am spus: ştie, fiindcă de ascultaaat.

— Am mai scris asta, nu? Când vorbeam, undeva, de neştiinţa romancierilor români de a construi un roman şi mai ales de afonia lor – cu excepţia lui Caragiale, Preda, Adameşteanu)? Aşa a supravieţuit tovarăşul I. Sava – în fond, un ignar şi un primitiv: e suficient să-i răsfoieşti volumele în care şi-a tipărit bălmăjelile televi-zuale (îmi vine acum în minte, doar transcrierea: Lotreanu a lui. Lautreamont, invocat de Dorin Tudoran.). Până când a murit „pe baricade” şi a fost plâns de floarea intelighenţiei româneşti – zic vorbele-relele că doar acea parte a ei care fusese invitată la serate.

Mi-a trimis dr. Olteanu un număr din România literară (20 iulie) cu „Despărţirea de Breban” a lui Grigurcu.

Şi iarăşi am avut dreptate! Bănuisem că Despărţitul Grigurcu va fi nesincer, incomplet – şi plângăcios.

Ei bine, Grigurcu cel de hârtie mai are o însuşire (pe care nu i-o intuisem): se desparte de Breban numai şi numai din pricina atitudinii directorului faţă de el, redactor şi colaborator al Contemporanului, nu aminteşte nici măcar în treacăt de atacurile aceluiaşi Breban la adresa „exilului parizian”, la „terorismul cultural al Tezelor şi Antitezelor” Monicăi Lovinescu, la a lui Negoiţescu – de cele destinate mie, cale de 16 luni încheiate, să nu mai vorbesc.

Stranie pasăre Grigurcu: tună şi fulgeră împotriva unor profitori-politici, a unor semănători de confuzii, dar de Breban (care intră în aceste categorii – şi în altele – nu s-a atins decât abia acum, când „Nicolae” 1-a dat afară de la Contemporanul în modul cel mai mârlă-nesc cu putinţă. În continuare, Grigurcu pare a apăra adevărul – pe care-l ignoră cu superbie atunci când sunt puse în cumpănă persoane ca Monica Lovinescu (în „despărţirea” mea de monici); în continuare, nu Monica Lovinescu, nu Manolescu, nu Liiceanu – în chestiunea Caraion. Halal adevăr!

Îmi pare rău pentru el – însă nu-mi pare rău că l-am cunoscut.