Duminică 19 decembrie 1999

Toată noaptea au bănănăit negrii din dreapta. Nu cred că au făcut chef, sunetele nu erau de-alcool (poate ceva iarbă de-a lor, din cea care văpseşte în roşu limba, buzele – şi ochii.), dar aşa comunică ei, sub baobabul comunal: vorbind toţi în acelaşi timp. Este adevărat că şi Românii vorbesc şi nu ascultă ce spun alţii, dar rumoarea generală, la negri, dă un bombănit extrem de sonor, ca de flotilă de bombardiere americane, cu elice şi nu un bâzâit de ţânţari, ca la români. Mi-am adus aminte: alaltăseară, la telefon, am avut o „discuţie” mai aprinsă cu Victor Lupan – fireşte, despre Cecenia. Fireşte, el este de partea Ruşilor. Fireşte: eu sânt împotriva ruşilor.

Mă mănâncă degetele să fac calcule în privinţa volumului de la Nemira. Dacă rămâne la sumarul comunicat de Dan Petrescu (în urmă cu câţi ani?), adăugând că va avea cantitatea şi formatul volumului tudoranesc, atunci are să cuprindă (ceva mai puţin de) jumătate din total, în jur de 600 pagini. Dacă voi propune o „continuare”, aceasta va avea cea 800 pagini – oprindu-mă la locul unde mă aflu acum, cu adică textul trimis 22-lui, în chestiunea Mircea Martin, datat 1 decembrie 1999.

Reflexul prietenesco-românesc are să fie următorul: „De ce nu eşti mulţumit – cine-ţi mai publică, azi, un volum de 600 pagini?”

La aceasta, veşnicul cârtitor ce sânt, va răspunde – cârtind, în continuare: „Şase sute de pagini de publicistică – dar abia în decembrie 1999! Şase sute de pagini – nici jumătate din totalul care s-a adunat, tot aştep-tând („tot tremurând.”) să mă publice Liiceanu, să mă publice Viorica Oancea, să mă publice Dan Petrescu – toţi fiindu-mi prieteni (altfel nu le-aş fi încredinţat publicistica spre publicare.).

Nu am nici o intenţie să fac o comparaţie de valoare, ci doar una de cronologie, mai bine zis de ne-la-thnp – am mai scris, nu fac decât să repet:

I. Budai Deleanu avea gata scris poemationul Ţiganiada în timpul Revoluţiei Franceze, oricum, forma lui definitivă datează de pe la 1800. Dacă se publica la-thnp – care ar fi fost configuraţia literaturii române? Ar mai fi existat Mumulenii şi Barăcii evocaţi de Eminescu?

Ar mai fi existat – la aceeaşi dimensiune – Eminescu, dacă înaintea lui

        (m-thnp) ar fi existat, în conştiinţa cititorilor şi a scriito-rilor Ţigania da 7

Fără a pretinde că publicistica mea, publicată la-thnp (adică în

— Fie şi în 1991) ar fi determinat o altă cale a publicisticei româ neşti post-comuniste, îmi revendic (vai, e prea târziu: caca, lupe, ce-ai mâncat!) locul-în-timp. Un ochi nepărtinitor (sic), obiectiv (re-sic) ar putea constata, fie şi în prea-târzâul anului 2000 (fie şi pe un volum incomplet – nu atât lipsindu-i textele din între anul 1999 şi ultima parte a lui 1998, dar şi cele de acum. 30 ani) că ceea ce spuneam-scriam şi cum spuneam-scriam – în 1971, în 1972, apoi în 1977, nu a mai spusscris nimeni – nici chiar dintre Românii aflaţi, în acele momente, la adăpost, în exil. Cu excepţia lui Eugene Ionesco (textul din Le Monde, împotriva Ecaterinei Furţeva, ministresa culturii lui Brejnev, în ches tiunea Soljeniţân) – cu băgarea de seamă: Ionesco era un francez, scriind în franceză (mă întreb dacă nu va fi fost, atunci, şi academi cian). Să fie citite textele lui Ierunca, ale Monicăi Lovinescu – cu toa tele scrise în exil, la adăpost, în principiu neatinse de autocenzură – şi comparate, cronologic cu zisele-scrisele mele din România, de până în noiembrie 77; apoi, după exilarea mea: să fie comparate textele lor – foarte critice la adresa regimului (dar-însă-totuşi: transmise prin

Europa liberă, dovadă că Americanii le dăduseră „bun de difuzare”) cu ale mele – cele refuzate de americani şi unele miraculos (şi fragmentar) trecute la Deutsche Welle, datorită lui Georg Focke, altele rămase.

Aşa, sau doar tipărite în Contrapunct-ul tot al lui Focke.

Numai că, „după Revoluţie” publicistica mea nu a fost cunoscută:

Liiceanu – ca şi Culoarea curcubeului – a comandat-o, a constatat-o

        (s-a speriat, după obicei) – apoi a refuzat-o; după ani, Viorica Oancea apublicat ceva, (Jar numai texte scrise în 1985 şi în 1986. Între timp

        (adică: după ce le-a dat voie Brucan) au început a scrie – şi a publica – chiar volume de gânditorism politic: şi Stelian Tănase şi

Manolescu şi Mungiu şi Antoni şi Dan Pavel şi Mălăncioiu – ba chiar şi Adameşteanu! Îţi dai seama?! N-ai să crezi, dar taman aşa s-a-ntâmplat.

Fiindcă tot sufăr de mania persecuţiei, iată: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, oricât de foarte-buni prieteni îmi erau – în fine, aşa credeam eu, naivul – m-au pus-bine, m-au săpat cât au putut (şi au putut). Pe de o parte descurajându-i pe cei ce ar fi vrut să mă cunoască-viziteze, pe de altă parte aranjându-mă pe filiera Liiceanu – iar urmarea lucrării lor a fost trimiterea la topit a cărţii despre 77, Culoarea Curcubeului, refuzarea Scrisorilor $i a Articolelor (pe Liiceanu solicitate, comandate), apoi organMnd campaniile de. Lichidare – cea mai vizibilă: cea din 1997; înjurai Jurnal-ii/ui I-U-lE de la Nemira.

Acum o chestiune de încredere; formulată ca la şcoala primară:

Foarte-foarte mulţi dintre scriitorii români, apoi dintre cititori (luminaţi de către scriitori-gazetari) sunt convinşi că răutatea mea este absolută: că eu nu am drept scop în viaţă decât să fac rău oamenilor care se ating de mine şi mai ales (aici îl citez pe Buzura: cu precădere celor care mi-au făcut mie bine.).

Şi acum vine întrebarea cea care vizează cartea, deci scriitorul (şi cititorul):

Dacă sunt atât de rău cu confraţii, să mi se indice o singură măgărie, o singură punere-bine, pe scurt: o Singură Sabotare a unei cărţi a unui coleg, ba chiar prieten – urmarea demersului meu necolegial fiind: nepublâcarea acelei cărţi.

Ei bine, nu există o asemenea faptă.

De fiecare dată când am avut prilejul, am pledat – aici, în Occident – pentru cărţile colegilor mei români – şi nu doar ale prietenilor (ca Adameşteanu), ci şi cărţi ale unor oameni ce-mi făcuseră exact. Inversul – ca N. Breban.

Că tot am adus vorba de el, să repet ce am mai to-ot spus (şi tot degeaba): Breban a fost, în 1976, în tandem cu Ivasiuc, la Europa liberă şi au încercat să-l convingă pe Noel Bernard (printre altele) să nu-mi mai dea atâta publicitate la Europa liberă; Breban a fost apoi la Stockholm, la Coeckelberghs şi a „pledat” nepublicarea cărţii Gherla -ca dealtfel şi cuplul Ţoiu-Bălăiţă); acelaşi Breban, în februarie 1978, în chiar momentul în care locuia în apartamentul nostru de pe rue d'Hautpoul, din 19-eme, s-a dus la editura Seuil, însoţit de Aurora Cornu şi de Vera Lungu şi 1-a. Certat pe redactorul meu, Jean-Pierre Barou, că îl publică pe Goma, un ins fără talent. A tăcut şi a plecat cu coada între picioare după ce Barou a scos din sertar un exemplar din Animale bolnave şi i-a arătat o recomandare de traducere şi editare în franceză, la Seuil – semnată de. Taman individul lipsit de talent (care, dacă nu-i oferise şi whisky, totuşi, îi dăduse găzduire); în 1972-l973, în prima ieşire în Occident, la Paris, am contractat cu Gallimard alte patru volume (în afară de Ostinato şi Uşa.) printre care şi Gherla. Am avut ideea unui text cu dublu interes: lămurirea cititorului (occidental) în privinţa sistemului penitenciar românesc şi. Re-introducerea lui Ierunca în lumea editorială franceză (colaborarea sa la Pleiade nu fusese urmată de vreo altă ofertă). Aşa a fost tipărit, în franceză, la Gallimard (ca postfaţă la volumul meu Gherla, 1976), al doilea text semnat de Virgil Ierunca: „Le phenomene concentration-naire en Roumanie” – în care, pentru întâia oară într-o limbă de cir-culaţie, apar informaţii despre reeducarea de la Piteşti. Acelaşi text, augumentat, a apărut, tot ca postfaţă, de astă dată la Patimile după Piteşti, varianta franceză (Hachette, 1981) şi cea neerlandeză (Elsevier, 1982).

În 1982, când televiziune franceză a organizat o dezbatere, iniţial prevăzută în triunghi: securistul „întors” Haiducu, Virgil Tănase şi cu mine (ca „victime” ale sale), după multe insistenţe l-am convins pe animator, Michel Polac să modifice arhitectura emisiunii: în loc de un caz, să propună un platou despre terorismul de stat comunist acţionând în Occident. Ceea ce am reuşit – în ciuda opoziţiei sălbatice a lui Tănase, care nu voia să se vorbească decât despre cartea lui (eventual şi a mea), dar nu despre „nişte persoane fără cărţi, nescriitori – ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.” Atunci a fost prima apariţie a monicilor la o televiziune – după care au fost solicitaţi şi de posturi de radio, de televiziune şi de presa scrisă din Occident.

Nu este vorba de laudă: „Iată ce am făcut eu pentru tine – iar tu.” Ceea ce am făcut pentru alţii a fost făcut pentru că. Aşa simţeam că este normal să fac, ştiind că şi pentru mine, la începuturi, făcuseră Ţepeneag, Schlesak. Insă când am prins a înţelege că anume „accidente” (ale căror victimă eram eu) arătau a fi acte deliberate, abia atunci m-am gândit la o punere pe două coloane.

Aşadar, pentru mine era normal să fac ce am făcut pentru cărţile semnate de Nedelcovici, Breban, Buzura, Adameşteanu, C. Dumitrescu, Papilian, Rodica Iulian, Dinescu, Deşliu – pentru unii fără succes, pentru alţii, cu.

După cum normal a fost, pentru un român ca Breban să facă ce a făcut în privinţa mea: punere-bine; sabotaj;

După cum normal a fost, pentru români ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca să facă ce au făcut: punere-bine (la Noel Bernard, la Vlad Georgescu, la Ratesh: „Băiat bun, dar apucaaat.”); „barieră sanitară” în jurul meu, imediat după decembrie 89; sabotaj; organizare de linşaj editorial şi moral – cu ajutorul (interesat) al lui Liiceanu, Adameşteanu, Manolescu, Zaciu, Dimisianu, Ştefănescu, Pruteanu, Tudoran, Balotă.

Aseară mi-a telefonat Ilie Constantin. Printre altele, mi-a reproşat

— Dulce, nene Iii' Constantineşte: „. Ai zis despre mine că sunt aşa, aşa, aşa.”

L-am corectat: „N-am spus că e$ti aşa, aşa.

— Am zis că ai făcut – aşa, aşa, aşa.”

S-a preYăcirt că nu a înţeles. După cum nu înţelesese băgarea de seamă în legătură cu ultimul său volum, cel de schimb-de-scrisori, anume că el este un fricos 'oţ: când e strâns cu uşa (sic) şi silit (resic) să se rostească despre ce se petrece în România, el invocă fulgerător „obligaţia de rezervă” la care l-ar obliga „calitatea de funcţionar în Ministerul Apărării francez.” Aşa, înainte de a pleca încoace, în Occident, tot „obligaţia de rezervă” îl silea, bietul, să scrie porcării de limbământ la gazete, de-a valma cu prietenii săi Velea, Nichita, Hagiu şi alţi beţivani rezistenţi prin cultură; tot aşa, înainte de primăvara lui 89 nu era de văzut la manifestaţiile noastre anticomuniste – păi dacă-i interzicea participarea afurista obligaţie de rezervă.

Încă o dată: accept: sânt rău, veninos, vindicativ, resentimentar

— Dar niciodată nu am „lucrat” cu intenţia de a sabota o carte, fie aceea şi a unui ins antipatic mie (Buzura, Breban, Nedelcovici).

        „Aliaţii naturali” ai mei, vorba lui Mircea Martin: Ivasiuc, Monicii, Liiceanu, Adameşteanu, Manolescu, Papahagi, Sorescu, Ştefănescu, Dimianu – şi atâţia alţii au făcut-o. Şi, sânt convins: după ce mf-au făcut ce mf-au făcut, au dormit liniştiţi.