Joi 23 decembrie 1999

Toată ziua de ieri m-am chinuit cu subsolurile danpetresciene. Le-am copiat pe foi de hârtie, le-am numărat. Am făcut această chestie de ruşine, fiindcă aveam impresia că, faţă de ale mele (note), redactorul meu cel replicator nu stătea mai prejos.

Am avut dreptate: notele mele: 28;

Notele lui: 26.

Drept, nu le-a egalat, ca număr, pe ale autorului şi nu le-a depăşit, deşi mă întreb: de ce nu?

Aveam de gând să scriu o chestie. O epistolă către Dan Petrescu. Am şi comis o pagină şi jumătate.

M-a apucat lehamitea. Şi jalea.

Ce-am ajuns (plural implicativ)!

Până una-alta nu mai voiu să-i răspund lui Dan Petrescu. De ce? Fiindcă s-a băgat în sufletul meu, în cartea mea? Da, adevărat – dar el nu ştia ce face.

Eu, ca mai bătrân, dacă nu mai înţelept, trebuie să. Uite, nu ştiu ce trebuie să, în raport cu Dan Petrescu.

        'Zda mă-si de treabă editorială din asta!