Marţi 21 decembrie 1999

Vorbeam de Scrisuri. Impresionant (ă/e). Aşa cum bănuisem: deşi alaltăieri am suprimat un „picior” de raft, n-am câştigat decât vreo jumătate de centimetru, or proaspătul măsoară, la cotor (l-am cercetat cu rigla – păi, ce: nu-i cartea mea?): 3 centimetri (întregi). Unde mai pui că, chiar dacă, cu greu, încape pe raft, fiind de format mare, stă ca dracu' lângă cele mititele; în stânga Amneziile, în dreapta Jurnalele. Problemă insolubilă!

Am s-o las aşa: insolubiliată. Ca să dureze plăcerea. Ce plăcere mai mare pentru un autor – şi contestat de monici – să constate că nu-i mai încap volumele publicate în cei 106 centimetri destinaţi sieşi?

E arătos, volumul. Hârtie bună, caractere suficient de mascate, lizibile. Am observat, răsfoindu-l (nu l-am citit în întregime, oricum, nu cu creionul în mână) câteva greşeli, din care vreo două grave: dispărând (!) un „nu”, se schimbă sensul, nu doar al frazei, ci al ideii. Dar, vorba ceea – în legătură cu „greşelile de tipografie”: noi să fim sănătoşi, bine că a apărut – în fine – cartea!

Însă ceea ce e cu adevărat neplăcut (şi inedit): „Editorul” (Dan Petrescu) introduce nişte notaţiuni în subsol dintre cele mai originale (deşi am mai întâlnit astfel de „comentarii” -e drept, doar cu creionul pe marginea unei cărţi nepublicate, o dactilogramă a Artei refugii, mânuitoarea creionului fiind draga de Gabriela Adameşteanu, în 1988, '89). Dan Petrescu nu adaugă note ale editorului – pe lângă cele câteva ale autorului – el adaugă, cu de la sine putere, „informaţii” despre cutare amintit, comentează cutare afirmaţie a autorului, îl interpelează (pe autor) a propos de cutare afirmaţie a lui, ba chiar îl ceartă (cazul Paleologu), ca să nu spun: acuză! Şi toate acestea în cartea mea! Al cărei autor sânt, totuşi, eu, el fiind doar editorul, deci era ţinut să se limiteze la note de editor – dacă sunt absolut necesare – nu de. Partener de dialog-în-subsoluri.

Citind aceste intervenţii abuzive, am avut senzaţia că Dan Petrescu le-a comis într-un moment în care nu era stăpân pe sine. Nu ştiu dacă bea şi la urma urmei nu are nici o importanţă că le-a introdus pe când era beat – la trezire, trebuia să le fi scos!

— Dar ştiu că acest lucru nu se face, iar făcătura lui mi-a făcut cum nu se poate mai rău.

Şi acum? Ce-mi rămâne de făcut? Înainte de a le fi observat, avem de gând să-i trimit o scrisoare de mulţumire: cu întârzieri, cu. Tăcere din partea lui (din 3 august 1998, când mi-a trimis un fax – deci un an şi cinci luni), a apărut, totuşi. Eram hotărât să-i scriu, mulţumin-du-i, cu toate că el îi dăduse D-nei Florica Dimitrescu doar un petic de hârtie unde scrisese adresa mea şi telefonul, însă fără vreun cuvânt pentru mine).

Acum, după ce am văzut intervenţiile sale, mai bine spus: băgările în vorbă, nu mai ştiu ce să fac şi dacă da, atunci cum.

Au venit copiii, aseară. Ana fiind bolnavă, în pat, am să mă ocup eu de ei – ca un cloşcoi.

Ştefana m-a anunţat: Rodica Pop a luat exemplarele de autor şi îmi va trimite partea mea prin acel călător. Grozav!

Mă întreb dacă va fi chiar avut loc „lansarea” anunţată. În Ajunul Crăciunului? De asta le arde românilor, acum? Şi cine o va fi năşit: tot Dan Petrescu, interlocutorul meu, cel din subţol? Şi cine, printre participanţi: Pruteanu?

O să aflu eu.