Joi 4 februarie 1999

Am multiplicat textul de mai sus şi l-am trimis la Vatra, la Cotidianul, la Lumea liberă. (.)

Mi-a scris Luca Piţu că i-a dat lui Petrişor telefonul meu şi că are să mă caute. Ca să-mi comunice – ce anume? În 1990 a fost pe la mine (era Liiceanu la noi). De atunci însă, cu toate că a mai venit pe-aici (şi la colocviul despre exil), n-a dat nici un semn de viaţă.

Sânt, în continuare, mortăcios. Nemulţumit, irascibil. Ei, dacă mi-ar fi apărut, în sfârşit, Scrisuri la Nemira Danpetrescului! Dar nu (mi-) a apărut. Iar prietenul meu Dan Petrescu se miră – ba chiar se arată. Excedat – de faptul că mă grăbesc. Da, domnule! De ce m-oi fi grăbind, n-au intrat zilele-n sac, nu dau Tătarii, nu s-au sfârşit zilele, cum de uitasem că sânt veşnic? Şi că o să public azi ori poimarţi, tot căcatu-ăla! Cine se interesează de ce public, de ce nu?! Da, domnule.