Martf 16 februarie 1999

Citind pe sărite din ultimele volume de Jurnal, am băgat de seamă două inadvertenţe (deocamdată): în 96 sau în 97, de ziua mea aniversară am afirmat (nu mai caut acum, mi-e greu să mă ridic de pe scaun), că uite, „nimeni nu m-a felicitat” – cam aşa cumva. Şi doar în 2 octombrie 1995 (când eram la 'otel şi, vorba bucureşteanului, aveam procest, mă felicitaseră şi

Laszlo şi Cimpoi!

Probabil prin 1994 am notat că primisem o carte de la Luca Piţu. Şi că mi se pare pălăvrăgitoare, obositoare, etc.

Afirmaţie meritând un popas.

Negreşit: acum nu mai gândesc exact aşa – şi eu îmi pot nuanţa opiniile despre un om, despre o carte; însă atunci aşa gândeam. Ce-ar fi trebuit să fac, la pregătirea dactilogramelor în vederea editării: să fi suprimat această părere – datată, desigur, deci adevărată în momentul în care o puneam înjurnaâl Dacă aş fi făcut altfel, jurnalul meu ar mai fi jurnal?

— Adică acea carte ce consemnează – cronologic – adevărul din fiecare Segment de timp, fie şi de o secundă, fie de o zi, dar având în frunte anunţul: data cutare? Bineînţeles nu. Jurnalul meu ar fi jurnalul lui Ţepeneag, cel care modifică, în 1991 (de pildă, când pregăteşte una dintre variantele „Oniricului la Paris'), întâmplări şi adevăruri din 1971, din 1977, de exemplu – în funcţie de ce crede el în. 1991.

Acum îmi vine: maniera în care îmi tratez jurnalul (în faza preparării lui pentru publicare) este asemănătoare celei în care, în „ficţiuni” vorbesc (sau tac.) în pielea, nu atâta a cutărui personaj (fiindcă personajul este una şi aceeaşi persoană cu naratorul), ci în timpul ei. Nu mai ţin minte cum anume„procedam” când scriam povestioarele „pentru copii” (probabil, instinctiv, ase-mănător), însă la Din Cailelor – şi în următoarele patru „ficţii autobiografice” m-am. Scăzut (ca înălţime), m-am. Retrogradat (în timp, deci în vârstă), pentru a putea vedea „de la înălţimea timpului (vârstei) naratorului'. Că am reuşit sau ba. Eu cred că ceva-ceva tot am izbutit, însă autorul se mai înşală.

Bătaie de cap (am şi consemnat-o, în timp ce scriam Sabina) mi-a dat întrebarea: din moment ce naratorul narează din timpul – în sensul: din interiorul, cronologic, al naraţiunii, cum se va împăca. Psihologia (şi, fatal: „vocabularul”) unui adolescent de 15-l6 ani, cu discursul. Suspect de matur? Am găsit un artificiu (nu ştiu dacă rezistă, oricum, l-am făcut cunoscut în chiar textul romanului): adolescentul acela nu era unul obişnuit, ci un „în-plus-basarabean”.

Înapoi la jurnal: dactilografiind primele trei volume (cele apărute în 1997, la Nemira), am suprimat multe cuvinte, multe propoziţiuni, multe pasaje, multe pagini. Pe care, atunci, nu le credeam publicabile (şi încă nu au devenit, chiar dacă pârtia a început a se face). În aceste două volume de la Dacia iarăşi am operat – numai că nu am marcat suprimările. În ultimul, Jurnal de apocrif. – 1998, am făcut-o cu oarecare consecvenţă. Însă nu mi-am corectat, momentanizat, actualizat opiniile de altădată – ca Ţepeneag.

Fireşte: lui Luca Piţu nu-i va face mare plăcere citind însemnarea de atunci (era destul de aproape în timp de discuţia noastră telefonică, în care el, chiar de nu-l apăra pe Drăgan, mă punea faţă-n faţă cu Găzarul Roşu: „El n-a fost membru de partid – ca Dvs.”), însă cum este o persoană care ştie ce-i un jurnal şi a început a-l cunoaşte pe dia-rist nu va lua-o rău. Dacă se va supăra, decepţia va fi de partea mea, ca să spun aşa.

Seara: a telefonat Luca Piţu: că a primit scrisoarea de ieri. Mi-a dat un număr de telefon unde poate fi găsit joia.

Dacia mi-a trimis două faxuri (niciunul lizibil). Am telefonat eu, am vorbit cu Monica Cremene: Veste bună: dischetele, potrivite – sunt la calibrat.

I-am cerut dimensiunile păgâniilor de roman: 11/16,5-l7.

M-am şi apucat de re-calibrat.

Mi-a venit Lumea liberă. Cu, pe prima pagină anunţul (provenit de la Aspro) că m-au propus şi pe mine – că şi eu 's băiat bun. Eu, când propuneam, păstram secretul (numai Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ştiau pe cine propusesem: un an pe Ionesco, un an pe Eliade, un an pe Ionesco.).

Miercuri 17 februarie 1999

Azi am primit scrisoarea de la Elvira Iliescu: zice că a auzit la radio – în 8 februarie – atunci mi-a scris.

De ce nu voi fi amintit că ieri (dacă alaltăieri?) am primit scrisoare de la Grigurcu? Scrie cât de greu îi vine după moartea mamei sale. Şi că nu ştie dacă are să fie în stare să mai participe la polemică -să mă gândesc cum să fac să o oprim.