Marţi 2 februarie 1999

Zi posomorîtă, deprimată – deprimantă. Contribuie din plin la aceasta şi nemulţumirile: discuţia telefonică avută cu Stoiciu, nervozitate extremă din casă – la toţi – zvonurile că Dacia n-ar mai fi pe linia de plutire. Apoi: n-am găsit, pe panoul ordinatorului, textele publicistice din 1998 neintrate în sumarul Nemirei. Şi încă ce am aflat de la Luca Piţu: că Dan Petrescu este, în continuare, acolo, „şef mare”, cum zice el. Iar marele-şef nu coboară până la a-mi da un semn de viaţă. Ei, bravos! Iar când vom avea o explicaţie, el va pretinde că era supărat de „portretul” din Jurnalul unui jurnal – ce contează că acesta a apărut după dispariţia lui îndelungată, abia în decembrie 98, când el tăcea cu îndârjire, de prin septembrie acelaşi an (totuşi). Sau, mai ştii: îmi va reproşa că. Nu l-am căutat (cu mâna mea), ca să-i aduc aminte că mai exist – după ce el îmi scrisese că este excedat de scrisorile mele – în care întrebam mereu, mereu. De ce nu răspunde la întrebările mele legitime.?

Asta-i cu editorii – păi ce: am eu habar ce greu e să fii editor – am fost eu vreodată? Atunci de ce vorbesc, domnule?! De ce-i critic, de ce mă plâng de ei – ba chiar îi înjur în jurnalul meu cel personal (editat tot de un editor, fatalmente.)? Pentru a câta oară o spun: ce bine-ar fi pe lumea asta dacă nu ar exista aceşti încurcă-lume, aceşti cerşetori, aceşti excedanţi de scriitori! Atunci editorii ar edita cărţile (făcute de ei, singurei, în zilele fără soţ cu cumnăţelele) în pace, n-ar mai fi futuţi la cap, tulburaţi, zădărniciţi în opera lor de culturalizare a maselor largi – prin intervenţiile inoportune, meschine, obraznice, prosteşti (ale creşetorilor de scriitori). Păi, jos scriitorii şi sus editorii! Păi, moarte scritorilor – şi-păi să trăiască.

— N veci editorii noştri dragi!

E-e-e! Păi până când o viaţ'-amară?!

Seara: am deschis ordinatorul, fără a avea ceva de spus-scris. Sânt şi mai iritat, supărat, sictirit: am medicamente numai pentru şapte zile, după care. Sper ca, totuşi, în această săptămână să-mi vină căcatul de hârtie, cică trimis (ă) în 28 ianuarie de la o distanţă de 500 metri în linie dreaptă de 27-27 rue Bisson! Adevărat: PTT-ul nu circulă pe calea cea mai scurtă dintre două puncte, el practică zig-zagul (dacă-i văr drept cu Ornea.).

Franţujii ăştia: sunt nişte români – singura deosebire: vorbesc franţuzeşte fără accentul rrromânesc al Elvirrrrei Popesco!

Consângenii noştri, chiar de cea mai bună calitate au un. Tic: în discuţiile cu mine (nu toţi, din nefericre; din nefericire, prea mulţi) -şi, desigur, cu oricare alt „fugit” – în clipa în care nu mai au argumente, sau se plictisesc de argumentat, îţi pun mâna în piept cu: „Nu ştii dumneata ce se petrece aici!”

Mă întreb dacă nu foloseam şi eu astfel de înlocuitor a totul şi a toate. Dacă mă gândesc bine-bine. Parcă şi eu. Numai că, dacă nu exclud această urâtă posibilitatea, nici nu-mi aduc aminte, limpede, o astfel de „discuţie” cu vreun occidental. Doar dacă. Doamne fereşte!

Sânt terorizat de perspectiva Alzheimer. Se zice că sunt predispuse structurile colerice (ca mine), persoanele care se remarcă printr-o bună memorie – şi în general cei care „pun la inimă” toate căcaturile -cam ca mine. Bietul Cioran, Dumnezeu să-l ierte. Nu se va fi remarcat el printr-o memorie ieşită din comun, dar faptul că a trecut de la româneşte la franţuzeşte şi că le stăpânea dumnezeeşte pe amândouă ba mai ştia şi nemţeşte şi englezeşte (ba chiar răşinăreşte) însemna că adunase în scăfârlia lui multe-multe-multe cuvinte. Şi, iată: dă boala peste ele – şi i se şterg. În primul rând cuvintele. Apoi restul. Se spune, spun apropiaţii celor atinşi: ţi se rupe inima când soţul sau fratele sau părintele tău te întreabă: „Tu cine eşti?” însă şi mai sfâşietoare trebuie să fie întâlnirea lui cu propriul chip, în oglindă. Îl întreabă: „Dar tu cine eşti?”