Miercuri 10 februarie 1999

Ieri, mare zi, mare: refuzat de farmacista albă de pe Tourtille, fiindcă rămăsesem fără medicamentul principal, mi-am încercat norocul la arăboaica din colţ. Pe loc mi-a dat! Ba mi-a dat şi^de pe reţeta de la oftalmolog [ist] ceea ce nu (mai) aveam dreptul. Întâmplarea m-a bucurat şi m-a tulburat: în anumite împrejurări (nu neapărat esenţiale, dar fleacuri ce-ţi pot face viaţa amară – sau din contra) mai degrabă te descurci – acesta este termenul) cu un oriental d-al nostru: cu el toate se aranjează.

Ieri a venit poştă din abundenţă: Monitorul de la Iaşi, Calende: publică o pagină cu Catedrala neamului (o scrisoare de la Doman, în care-mi dă adresa lui Vasile Baghiu), Lumea liberă (Vin minerii! I), un pachet de Cotidianul şi, în fine, Viaţa românească (9-l0/98).

Aici ar fi de semnalat un text al lui Cornel Moraru: Un mozaic de tendinţe postmoderne (hotărât, termenul postodernism, aruncat la un moment dat, şi-a creat propria necesitate.). Sânt şi eu amintit: „(.) din anii '90 încoace literatura „carcerală„, fenomen distinct în proza actuală, îmbinând formula jurnalului sau a memorialisticii de închisoare cu experienţa infernului existenţial, care nu mai e doar unul „de hârtie„, dând o replică mortală – aş zice – aşa numitului „roman al obsedantului deceniiu„, pomenit şi mai înainte. Nu altceva sunt cărţile lui – ca să luăm exemplul cel mai concludent -decât mărturii zguduitoare ale unei experienţe trăite şi asumate până la capăt în gulagul comunist (cel puţin: Gherla, Ostinato, Patimile după Piteşti, Culoarea curcubeului '77). Un critic german – vrem să dăm şi altora cuvântul – nu ezita să noteze pe marginea unei asemenea lecturi: „Ostinato, în italiană cuvântul înseamnă încăpăţânat; în muzică el desemnează un motiv ce se repetă continuu (basso ostinato) iar ca titlul al romanului lui el reprezintă repetiţia încăpăţânată şi muzical-contrapunctică a motivelor unei existenţe de deţinut„ (Siegfried Lenz, în Der Spiegel, 28 febr. 1972). Experimentând o asemenea formulă epică, romanul este o încercare despre limită şi ieşire (ieşirea din cercul recluziunii totale), proiectată însă nu într-un univers concentraţionar fictiv, livresc, ci în lumea cumplit de concretă a închisorii din infernul totalitarist, fie că este vorba de Gherla sau Aiud, fie că este vorba de „închisoarea noastră cea de toate zilele„: o cosmologie a celulei, cum s-a spus. Scriitorul însuşi participă fizic şi moral la coşmarul prin care trec personajele sale, este unul dintre acestea. Suferă alături de ele, este la fel de vinovat sau nevinovat, având aceleaşi şanse de mântuire, dar poate una în plus, deoarece el scrie. Are în mai mare măsura ca alţii memoria suferinţei şi cercetând de aproape, uneori microscopic amprentele torturii, care sunt impregnate peste tot, dar şi în corpul şi în carnea sa, ajunge să reconstituire tortura însăşi în toată grozăvenia ei, cu ororile ce o însoţesc: ceva de neimaginat şi de nepovestit.”

Textul lui Cornel Moraru este primul din o suită: „Tendinţe postmoderne în proza românească”. Iar acum con-tinuu: al doilea text se intitulează: Proza biografică şi este semnat de G. Dimisianu. Ei, pe cine înşiră Dimi la „literatura jurnalieră şi de memorii”? Fireşte, pe Sârbu, pe Steinhardt, pe Zaciu, pe Ţepeneag, pe Mircea Ciobanu (cu Convorbirile cu Mihai I!

— Cum ar veni: grefierul devine, sub condeiul dimiselic, autor de. Literatură jurnalieră şi de memorii!), Valeriu Cristea, Ciocârlie, Vera Călin (păi, ce?). N-ar mai lipsi decât Croh, că şi el are „amintiri”, dar omisiunea dimiseacă are o explicaţie: Croh este scos din circulaţie.

Goma? Goma nu există pentru Vechea Gardă de la Palatul de Iarnă (aia care-a făcut Rivuluţiunea!

— Sub drapelul anticomunistului Ivaşcu).

Ei, şi agiungem la Luca Piţu: Comentariile 4e la Moldova (IV)!

La un moment dat zice şi de mine: „(.) cugetez şi la, alt exploatator antinaţionalist, în Gherla, al opoziţiei dintre comportamentul mioritic postulat şi cel real: „Cine o fi spus că ciobanul român.„ (dă citatul n.m.). Meditez la Goma şi l-aş prelungi cu patru exemple de manipulare textuală: „ 1. Pe Horia, transilvanul, nu l-au livrat autorităţilor austriace ungurii, huliţi de Buzura la desele lui ieşiri ca ambasador itinerant ceauşin prin străinătăţuri, tu-le muma lor, ci moţi de-ai lui i-or băgatără deştul în anusul infundibuliform, l-or predatără stăpânirii cu recompensă pecuniară şi s-or crăcănatără de râs când l-au tras pe roată ca să afle lumea toată; „2. Pe părinţii lui Goma nu i-au turnat saşii ori secuii că-s refugiaţi basarabeţi şi stau ascunşi prin hucii pădurilor, ci nişte ardeleni d-ai noştri, geto-draci din tată-n fiu; „3. Basarabia au cedat-o fără luptă, împreună cu nordul bucovinic, în 1940, sub presiunea unui ultimatum, iar acum i-or intromiseră policele în găoz Iliceanu şi Konstantineskov, un olteniţan şi-un transprutean (aici se înşeală: nu e – deşi nici cu Păunescu, Plămădeală, A. D. Munteanu, Ciachir nu ne este ruşine, n.m.), oferind-o pe tavă Ucrainei, Rusiei Mici şi falice, ca s-o anchiuleze în continuare, până la Giudeţul de Apoi; „4. În septembrie 1989, după ce fusesem exmatriculat de la Universicumetri-tate (.) Brumarul (.). De aici concluziile, ideologizante până la Allah, că suntem ocupaţi – titiliţi, scărpinaţi, sodomizaţi – de noi înşine, nu de moscoveţi mereu beţi. Revedeţi misiva lui Neacşo ot Câmpulung, delatorul stipendiat de judele Braşovului, ori Arhivele Otomane, pline de pâri şi alte porcărioare cuţovlahiceşti. Nous sommes occupes par nous-meme, nu de ruşi, nu de măgureni, nu de mineri, nu de voicani clitorescieni (.). Altfel cum să-ţi explici raţional că, în versiunea românească a Cârtii negre a comunismului de la Humanitas, blindată de o anexă solidă, supervizată de Marele Liiceanu, lipsesc referinţele la Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Calciu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, ocultaţi cu dibăcie de Motanul Arpagic, atât de blandian?”

Mai există un fragment de eseu – foarte bun – de Marian Victor Buciu: Pro textualism: Crăciun contra Ţepeneag, în care încearcă (repet: încearcă) să demonstreze întâietatea lui Ţepeneag în materie de textuali smus.

Bietul Onireag: pe de o parte, nu acceptă că absenţii se înşeală totdeauna (nu sună bine în româneşte această zicală). Că, noi, plecând, în peştera natală au rămas, nu doar vieţuitori, dar şi vătafi, alţii, cei de după noi (fie prin vârstă, fie prin. Rămânere pe loc). Pe de altă parte: asia. Să fie preocuparea de căpătâi a scriitorului Ţepeneag? Întâietatea în timp? Dar el nu ştie că Românul nu percepe timpul, iar când îl găseşte, se sperie ca de şarpe, după aceea se preface că nici usturoi n-a mâncat, nici timp n-a realizat? Că Românul nu are cea mai vagă idee de ceea ce poate fi cronologia? Asta ar putea însemna că Ţepeneag este mai puţin scriitor, producător de texte, ca să-i cânt în. Text – cât alcătuitor de programe (textiliste). Dar bineînţeles că a fost ignorat, apoi ironizat de Crăciun – de ce se miră?: deşi nu recunoaşte, Crăciun din mantaua lui Ţepeneag a ieşit, asta se vede din Belleville!

— Şi imediat după 89. Crăciun este un ţepenegist. Taman aşa „îşi lucrase” şi Ţepeneag pre ai ai săi „înaintaşi”!

În fine Viaţa românească publică un fragmenţel (5 pagini) din Roman intim, anunţând că se află în curs de apariţie la Allfa. (.)