Duminică 31 ianuarie 1999

Am dormit vreo şase ore şi mi-am mai venit în fire. Revin, deci, la scrisoarea lui Laszlo din 24 ian.: După ce îmi transmite mesajul pentru el a unei doamne din Bucureşti, pensionară, care îi cere adresa mea, îmi relatează: „în emisiunea de acum două zile a Marianei Sipoş, invitat: Mihai Pelin. Care e foarte-foarte sigur de faptul că Ion Caraion ar fi fost colaborator voluntar al Securităţii, că a scris note informative mincinoase despre Monica Lovinescu, în schimbul paşaportului – şi toate celelalte insanităţi deja în circulaţie. Cică a văzut cu ochii lui manuscrisul „documentelor„ publicate (.) în Săptămâna. Erau semnate cu un nume de cod. La care Mariana Sipoş: de unde ştiţi că autorul lor real a fost Caraion? Pelin: că a întâlnit, în alte părţi, decriptările involuntare ale unor nume de cod. La care Mariana Sipoş: de unde ştiţi că autorul lor real a fost Caraion? Pelin: că a întâlnit, prin alte părţi, decriptările involuntare ale unor nume de cod, ceea ce 1-a dus la ideea identificării lui Caraion. Apoi, supralicitând: dealtfel, Caraion 1-a calomniat groaznic pe Virgil ierunca, afirmând că a fost un apologet al comunismului, prin anii '45. Sipoş, foarte fermă: dar nu e vorba de nici o calomnie, poate confirma şi ea acest fapt. La mutra incredulă a lui Pelin, se opreşte imaginea şi se dă în extenso un citat supraelogios al lui Ierunca la adresa lui Lenin”.

Aşadar, iată cum arată sursa iscălitoresei humanitasioate şi ce încredere prezintă!

Formidabilă această Mariana Sipoş! N-aş fi vrut să mă aflu pe scaunul electric, în faţa ei, precum Izvor Pelin! Pe mine, care nu-i eram deloc inamic – şi m-a stors, m-a laminat, dar pe Biblio-grafia Irefutabilă a Semnătoresei? Rămâne de văzut ce. S-a văzut, obiectiv, la TV, Laszlo nefiind spectator neutru, ci participant şi, oricât de obiectiv s-ar strădui să fie, tot i-o ia înainte visceraţiunea.

Spuneam că Laszlo mi-a trimis Ultima bolgie a lui Caraion. Totodată o dare de seamă despre lansarea jurnalului (Monitorul de Cluj), răspunsul lui Vasile Baghiu la o anchetă a Cuvântului, precum şi interiorul aceluiaşi Cuvânt, consacrat.

        „Două cazuri de furt intelectual: Mihnea Gheorghiu şi Ion Caraion” – scrie cu litere de o şchioapă sub indicaţiunea: „Găurile (!) negre ale conştiinţei literare”. Cine moşeşte această dublă demascare? Cine altul, decât plagiatorul notoriu Ioan Buduca!

Despre ce este vorba: Aleutina Creţu (din Mereni, Tighina), după închisoare (spionaj) nu a găsit de lucru la lumina zilei şi a făcut pe negrul (la negru.) pentru alţii – printre ei: Mihnea Gheorghiu şi Ion Caraion.

La ultimul se întâlneşte cu Hamzea. Mai auzisem-citisem: Caraion nu a fost onest faţă de co-traducători.

Buduca îmi arde şi mie o copită: „Cazul lui Ion Caraion, însă, începe să devină îngrijorător. Recent, îi lua apărarea în contra lui Grigurcu, dat fiind că acesta din urmă îndrăznise să ne reamintească episodul în care Caraion îi turna la Securitate pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Goma! Care mai bine şi-ar tăia mâna decât să scrie ceva de bine despre cineva! Goma apărându-l pe Caraion! Oala spartă luând apărarea hârbului? Să fi fost oare caracterul lui Caraion un hârb? După dezvăluirile doamnei Aleutina Grigorescu Creţu (.) Ion Caraion apare ca un monstru cu două capete: scriitor important al generaţiei sale şi un ticălos cum poate numai Eugen Barbu a mai fost în mare grădina literelor româneşti”.

Este reprodusă şi o pagină manuscris din Caraion – zice legenda (autor: Buduca): „Mostră din caligrafia lui Ion Caraion: un document grafologic sau psihiatric?”

Cred că am material pentru viitorul articol de la Cotidianul: Buduca.

A nu se uita: demascarea furturilor literare ocupă interiorul Cuvântului, paginile 8-9. Dar oare pe ce-mi cad ochii pe verso-ul paginii 9, adică pe 10? Două lălăieli, una fiind cronica ortodoxă: Biserici şi simpozioane, alta: La pânda gândului (ce adânc!). Semnate: Dan Ciachir, catehizatorul Buducăi!

Luca Piţu, îmi cere adresa lui Radu Mareş, al cărui tată vitreg este Vasile Boca, „dedicatorul ultimului nostru op” – l-am citat. Îmi mai scrie că pe Manolescu au început a-l pişcă prin reviste chiar foşti lundişti (aşa scrie el, corect, alţii spun: lunedişti) ca Muşina, Crăciun.

La amiază: adineauri a telefonat Solacolu: a făcut fotocopii (după fotocopii.) din articolul Sandei Cordoş – le-a trimis Valentinei Caraion – care a spus că e cel mai frumos cadou care i se face în ultimii ani. Tot el: că vrea să trimită textul lui la Vatra, cu intenţia de a-i fi publicat. L-am încurajat să o facă.

Eu: am luat un exemplar din Patimile. Şi am început să-l corectez, încerc şi la Mareş pentru o a doua ediţie. Acum o săptămână Ştefana a promis: „pentru cartea asta aş face un efort.”

Azi este o superbă zi de iarnă însorită. Am umblat vreun ceas prin târg. Geruleţul îmi aduce România în plin Belleville.

Seara: a telefonat I. L. Stoiciu. În prima parte a convorbirii nu ne-am înţeles deloc-deloc. El se arăta mirat că data trecută am putut cere jurnalului să publice o cronică despre mine; şi că a fost mirat că eu nu înţeleg: el nu poate să scrie cronică – fiindcă nu are cărţile. Am spus de vreo trei ori: dacă aşa a înţeles el – regret, însă nu asta spu-sesem, doar mă informasem: are Cotidianul de gând să publice o recenzie despre Jurnal IV-V, proaspăt apărut? Fiindcă tocmai văzusem o cronică dedicată lui Ţepeneag; că nu aveam deloc intenţia de a-l soma pe el să scrie cronica.

Era într-o zi (seară) proastă. Mereu zicea că eu nu înţeleg ce-i acolo, în România; că ar trebui să vin acolo, ca să pricep – să-mi provoace el o invitaţie a Academiei? Doamne fereşte! Am răspuns. A Uniunii Scriitorilor? Doamne fereşte, nu sunt membru – nu fusesem reprimit după 89. A spus că. Nu ştia: că e pentru prima oară când aude. Deşi scrisesem pe toate gardurile această chestie. Dar se vede că nu chiar pe toate.

În fine, ne-am despărţit prieteni. Îmi pare rău că l-am putut tulbura pe Stoiciu – dar zău că n-am vrut – şi nici nu mi-am dat seama că asta va înţelege.

Pe acestea – fiind şi duminică, zi fără veşti – termin luna ianuarie.