Sâmbăta 30 ianuarie 1999

Chiar dacă durerile m-au lăsat puţin – numai puţin. Nu mă pot apleca, nici în faţă, nici în dreapta, în stânga. Cred că e vorba de un firicel de curentei – care mi-a dăunat (niţel)/pe la şei'.

I-am scris şi Valentinei Caraion. Ce nefericită! După toate pe care le-a îndurat ea însăşi, ca evreică, deportată în Transnistria; după toate câte a îndurat „în calitatea de complice” a lui Caraion (cea care „pretindea, văicărindu-se, că nu ştia ce anume bătea la maşină”.

— După cum o ironizează cu subtilitatea-i legendară anchetatoarea humanitasioată – şi a gustat şi din cupa Securităţii; după o viaţă lângă o persoană defel comodă – acum iat-o şi nevastă de informator al Securităţii! Ba, ca să continuu: şi mamă de fiică de turnător!

— De mirare că în această treabă încă nu s-a amestecat şi Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă.

Sânt convins, în continuare: campania (pentru că este o campanie) împotriva lui Caraion a fost orchestrată tot de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca. Ce-şi vor fi zis ei, constatând rezultatele boicotului, ale ostracizării, ale repetatelor expulzări de care am „beneficiat” eu în opt ani: dacă s-a putut cu Goma, de ce să nu se poată şi cu Caraion? Mai ales că acela-i mort, nevastă-sa-i izolată, în Elveţia, iar prieteni să-l apere nu are. Unde mai pui că „îngrijitorul” ediţiei de la Fundaţia Buzurii Dodă, Emil Mânu, cum ar veni: un Cizmărescu, e oltean d-al nostru, are să-l aranjeze pe partea lui, cu prestigiul de istoric literar şi. Colaborator al Săptămânii (nu, nu mă înşel: a colaborat fostul deţinut Cizmărescu la gazeta de perete a Securităţii barbe). Astfel cu Emil Mânu le-a mers: omul-sub-vremi 1-a etichetat pe Caraion: legionar, cu asta şi-a făcut partea lui de colaboratorist. Cât despre „anchetatoare…”Aici se vădeşte proasta calitate etică a ei: pornind să facă o treabă: să lămurească, prin cercetări, în Arhiva Securităţii împrejurările, motivele, consecinţele (moartea) Ecaterinei Bălăcioiu, fireşte, con-sultându-se cu fiica victimei, i s-a recomandat să scobească mai mult în direcţia aceea. Va fi fost impresionată de „răutatea”, de ingratitudinea (şi la Caraion!) fostului prieten, iar viitoarea cronicăreasă a Vieţii închipuite a lui Caraion, muiere proastă, galinacee hăbăucă, judecând cu ovarul stâng (ăsta venind de la ovum.), s-a lăsat împinsă într-acolo, iar rezultatul a fost cel constatat în vo-lumul Aceasta dragoste.: a mutat culpa morţii Ecaterinei Bălăcioiu de la comunism (prin Braţul ei Armat: Securitatea) ca sistem, la Caraion ca. Individ – ba încă şi victimă (şi ce victimă!).

N-am citit, mi s-a relatat: în Cuvântul românesc din Canada numeroşi foşti deţinuţi legionari s-au prefăcut în martori acuzatori ai lui Caraion, povestind sau povestind din povestite că, în timpul reeducării dulci„ de după 1960, Caraion ar fi fost un foarte zelos „marxist”.

Perfect posibil: pentru „neînsemnatul” motiv că şi Stelian Diaconescu era un obosit de puşcărie (fiindcă, dacă ai făcut de două ori, cele două perioade de detenţie nu se adună, aritmetic, ci se multiplică: geometric); un om bolnav, înfometat, diminuat fizic, atins şi la mental, cum spun francezii (se ştie de multă vreme: foamea prelungită te „atacă la cap”). Numai că, iată: cine vorbeşte despre „căderea” lui Stelian Diaconescu?: legionarii! Ei, care nu suflă un cuvinţel despre legionarul lor, Anania, cel care a condus, în fapt, reeducarea de la Aiud; Anania, autorul acelui prea-lung text de lepădare de doctrina legionară. Nu: ei îl arată pe Diaconescu Stelian! Doamne fereşte să spună o vorbă mai aşa despre Gyr – care a colaborat la Glasul Patriei (alături de Noica, de C. Giurescu, de Crainic), publicaţie a Securităţii, unde redactor-şef era Ivaşcu, turnătorul cu diplomă – în timp ce Ion Caraion nu a publicat nici măcar poezia de „adeziune” despre care vor-bea-vorbe Hamzea (dacă nu cumva şi lui îi vor fi fost deturnate şi vorbele şi cuvintele scrise de iscălitoreasa-anchetatoare.). Am mai spus, repet: legionarii (ca toţi persecutaţii în grup) şi-au însuşit de la evrei -chiar dacă sunt antisemiţi (ei sânt gata să jure că. Din contră – uite, îl iubesc foarte tare pe. Steinhard! Şi pe Wurmbrandt!), deci sunt sectari, exclusivişti, au tendinţă monopolizatoare: numai ei au fost persecutaţi! Numai ei au fost martirizaţi – ei, numai ei – nimeni alţii! Şi Doamne fereşte să spună asta (că „devenise marxist în reeducare”!) despre Stăniloaie, despre Noica, despre Bernea, despre Giurescu! Nici despre simpatizanţi ca Ţuţea, Crainic. Nici despre Paleologu nu spun nimic. Despre Caraion – da!

De ce? Răspunsul meu se reazemă pe propria experienţă:

Caraion este detestat, urât – nu doar pentru că avea „un caractere de cochon”, că era ciufut, veninos. Nu: ci pentru că el, chiar de nu mai era în viaţă când Simuţ mă îndemna să mă întorc în ţară, să lucrez cu ei – să greşesc cu ei – nu a vrut să greşească împreună (sau alături) cu ei! Stelian Diaconescu va fi avut slăbiciunile oricărui individ singur încăput între roţile maşinei de tocat oameni: Securitate. Bineînţeles, a cunoscut momente de spaimă (de condamnare, de tortură, de moarte); momente de disperare („Nu mai ies de-aici, decât cu picioarele înainte!”). În clipele de răspântie (tortură) va fi implorat şi el să nu mai fie lovit, să nu mai fie chinuit, să fie lăsat să răsufle un pic (măcar atâta cât Iov) – ca toţi cei care au trecut prin labele securiştilor. Va fi avut momente de descurajare totală, nemaivăzând salvarea, îşi va fi zis (deşi astea nu se zic – astea se fac) că trebuie să câştige singur-singurel un răgaz, deci va fi promis – chiar în scris, dar ce valoare poate avea scrisul sub tortură?

— Devine acuzator – la adresa torţionarilor, nu la a torturatului?

— Că el va face, că el va scrie. Dintre cei pe care i-am cunoscut în închisoare doi dintre ei vor fi refuzat până la urmă să recunoască, să promită: Miron Chiraleu şi Ion Cocioran. Primul s-a spânzurat în Fabrică, la Aiud – pentru că nu mai suporta presiunile politicului închisorii în scopul de a-l preface în informator; al doilea a murit – în celulă, după ce fusese omorât de multe, de multe ori, în anchetă, de căpitanul pe atunci: Gheorghe Enoiu.

Ei, da: şi Stelian Diaconescu se va fi umilit dinaintea anchetatorilor, cerând îndurare, promi-ţând (chiar în scris) că va fi băiat-bun -dar, spre deosebire de foarte mulţi, de prea mulţi alţii, el. Nu s-a ţinut de cuvânt. Care cuvânt: cel dat în faţa Apostolilor Minciunii? Avea de ales: să se ţină de cuvânt faţă de securişti – adică să chiar toarne, să chiar informeze despre prietenul său, despre amanta sa, despre soţia sa; şi să spună o minciună – faţă de Minciuna Supremă (că da, are să facă, are să dreagă.), dar să. Fie felon cu ticăloşii; ori să-i „trădeze” pe cei care trădaseră apartenenţa la rasa umană.

Poetul Caraion a ales să-i trădeze pe ticăloşi.

Că „metoda” va fi fost ea subtilă, inteligentă (şi disperată) – adevărat, însă cum afirmă Solacolu în cartea ce va apărea: ajuns la capătul suportabilităţii, Caraion ar fi acceptat să. Scrie de rău despre Monica, despre Virgil (şi despre mine, la grămadă). Să scrie – dar scrisul său să nu poată fi folosit – căci neverosimil! Deci, credea, spera Caraion: neadevărat. Ei bine, Securitatea a dat publicităţii acele foi scrise atât de exagerat, încât, în mod normal (?) n-ar fi putut fi folosite.

Ce bine scria Manolescu: scriitorii, intraţi în panică, se întrebau pe cine va încondeia Caraion săptămâna viitoare în. Săptămâna? Îi cred că erau terorizaţi – fiindcă fiecare avea ceva necurat – de ascuns; ceva murdar, de ruşine, de păstrat la întuneric – de ce nu: chiar un angajament (acela respectat) la Securitate.

Desigur, Caraion „nu a făcut bine” – făcând ce făcuse. Numai că Securitatea, iritată, furioasă că nu-l poate preface şi pe el în cârpă şi în informator cu condică (ca pe Carianopol, de pildă), 1-a pedepsit, folosind o tactică veche de când există poliţie: a dat veste în libertate că poetul este. Omul lor. În care împrejurare, el va fi pedepsit – executat

— De ai săi, nu de poliţai.

Deşi chestiile apărute în Săptămâna aruncaseră întreaga scriitori-cime în tulburare (eufemism), deşi amănuntele scabroase păreau a veni dinspre Caraion (Monica, Virgil spuneau că există anume informaţii pe care nu le deţinuse decât Caraion) – chiar după ce fusesem şi eu tocat

— Mi-am zis: dovada că Ion Caraion nu este omul Securităţii, iat-o: publicarea „turnătoriilor” lui! Dacă ar fî fost, în continuare, de-al lor, Ei n-ar fî suflat o vorbuliţă: să-şi desconspire informatorii?

După amiază: de dimineaţă am fost la poştă, să depun scrisori şi două rânduri de Jurnale IV-V: lui Luca Piţu – la Strasbourg şi lui Sami Damian la Heidelberg. Ei bine: Franţujii sunt, într-adevăr, geantă – ca noi: aceeaşi greutate care pentru străinătate costă 16 franci, pentru interior face 34 franci (a lăsat la 24.)! De ce? Vorba lui Barbăneagră: „De ce nu?”

Mi-a mai venit un plic groscior de la Laszlo; un volumaş de Caraion, Ultima bolgie (la Nemira, în colecţia Purgatoriu, redactor: Tereza Petrescu, având pe ultima copertă un citat din. Cronica lui Grigurcu pentru care l-am brutalizat.

— Ca să vezi cum se face selecţia.). Şi ceva tăieturi de presă.

Le las pe mâine, acum mă întorc la Mariana Sipoş. Ziceam că în Luceafărul nr. 1 din 13 ianuarie a fost publicat grupajul Persoana şi personajul. Textul ei, intitulat: Cheia personajelor, începe: „Exact acum, când Nicolae Manolescu scrie hotărât pe prima pagină a României literare (nr 48/1998) „Adio, domnule Goma”, exact acum deci vreau eu să scriu despre persoanele şi personajele din cărţile lui. Oricum, editorialul cu pricina n-a avut nici un ecou, fie pentru că despărţirile domnului Manolescu (de prieteni, de alianţe, de convenţii) nu mai miră pe nimeni, fie pentru că a fost de atâtea ori exclus (din Uniunea Scriitorilor, din partid, din ţară, din literatura română.), că încă o excludere – din paginile României literare – nu mai înseamnă mare lucru.

        „ (.) Raportul ficţiune/realitate, mai ales când e vorba de realitatea imediată a lumii scriitoriceşti în care trăieşte autorul tulbură mereu spiritele şi stârneşte controverse aprinse, cu atât mai aprinse şi mai înverşunate când autorul se numeşte.

        „(.) Romanul în cerc a fost scris în anii 1970-l971, când Goma era încă în România şi cenzura nu-i îngăduia să publice nimic. Avusese loc „deschiderea„, Al. Ivasiuc putea vorbi în cărţile sale despre universul concentraţionar, nu! Motivele au fost explicate şi răs-explicate chiar de şi cu toate acestea e greu să se admită că era interzis pentru că spunea totalitarismului: totalitarism şi nu „obsedant deceniu„, sau „vestibul, interval„ sau altcum, numai să dea drumul cărţii cei de la cenzură. Publicat în Franţa, la Gallimard, în 1977, romanul în cerc constituie, alături de primele romane ale lui – publicate de asemenea în străinătate: Ostinato şi Uşa noastră cea de toate zilele – primul memorial al durerii, al închisorilor comuniste, al colectivizării silite, al deportărilor în Bărăgan. Din experienţa deportării în satul Lăţeşti, unde se aflau cu domiciliu obligatoriu şi Adrian Marino şi Măria Antonescu şi, se naşte un personaj memorabil: Damiana. Când am citit cartea, ştiam puţine lucruri despre Vera Lungu (.). Că adolescenta (.) a fost deportată în Bărăgan singură, fără părinţi, la numai 12 ani, pe când era elevă la un liceu din Timişoara, la internat, am aflat mai târziu. O secvenţă din biografia personajului Damiana se suprapunea astfel, graţie lui peste dramatica experienţă – reală – a Verei Lungu. Romanul a fost publicat în România abia în 1994. „Dacă ar fi apărut în 1972 – scrie Alex Ştefănescu în cronica din R.l. (nr. 46 din octombrie 1995), publicul ar fi luat cu asalt librăriile ca să-şi procure cartea. Dar nici acum cititorul nu se simte dezamăgit romanul impune prin dramatism”.

Simpatică, Mariana Sipoş: evită să dea titlul cronicii lui Ştefănescu: „Arta exasperării cititorului”- şi nu pomeneşte finalul: foarte critic. Mai departe: „Nici romanul Bonifacia (Albin Michel, 1986, în româneşte: editura Omega, 1991) nu a avut parte de o receptare adecvată, deşi jumătate din lumea literară românească se poate recunoaşte în paginile ei. Sau poate tocmai de aceea. Oricum, memorabilă rămâne Lila Piper (de care autorul se simte foarte legat), în care cei iniţiaţi au putut recunoaşte cu uşurinţă sursa de inspiraţie, după cum nu a fost greu de înţeles despre ce fel de Alee e vorba în roman. Acel Alee unic şi inconfundabil care la ieşirea din închisoare îşi „aranjează„ aşa de bine situaţia politică, încât e angajat imediat la Ambasada Americană de la Bucureşti. Nici o altă referire la Ivasiuc din scrierile neficţionale ale lui nu are forţa de reprezentare pe care o are „ficţiunea Alee„ a netalentatului. Diversiunea netalentului lui lansată de securitate, în anii disidenţei scriitorului, e invocată şi azi cu rea credinţă de cei care nu vor să vadă stilul debordând de ironie, duelul de cuvinte al naratorului cu Lila Piper, în scene memorabile sau dialogurile, la fel de memorabile de la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu Virgil Mazilescu în prim-plan. Doar Alex Ştefănescu (acelaşi!) remarca în cronica citată: „Păcat ca n-a avut parte de o viaţă senină care să-i permită desfăşurarea marelui său talent de comediograf!„„

Mai departe M. Ş. scrie: „ nu are nevoie să i se spună care sunt limitele scrisului său. Le conştientizează el însuşi în ultimul său roman Altina (.). A văzut cineva vreo cronică literară pe undeva, azi? (.) „Cu unităţi de măsură diferite a fost receptat şi romanul Justa. Partea referitoare la arestarea studentului în 1956 e considerată „documentul unei obsesii”, în schimb paginile despre Justa, atestată în aceleaşi împrejurări din 1956 sunt „zguduitoare” şi: „Rareori s-a scris în literatura română într-un mod atât de dramatic umilirea unei femei (.) (R. L. 34/1995)” (tot Alex Ştefănescu a semnat cronicheta – n. mea).

        „Destinul lui se intersectează de fapt cu al studentei Toria, supranumită Justa (.). Unui bun cunoscător al literaturii române nu i-ar fi scăpat asemănarea numelui din roman, Toria, cu numele real al colegei şi anume Gloria Bârna.

        „Si e păcat că apariţia romanului Justa nu a fost prilej pentru critica literară de evocare a acestei scriitoare – personaj impresionant în cartea lui Goma. De ce autorul a simţit nevoia să-i ascundă personalitatea sub o identitate mai mult decât transparentă ţine probabil de misterele creaţiei. La fel sunt prezentaţi Gheorghe Grigurcu (.) sau Stela Pogorilovski (.), în timp ce alte chipuri din viaţa literară a anilor '50 rămân cu numele lor real (.)”

Straniu: explicasem în atâtea rânduri „misterul”. Scrisesem aceste cărţi în exil, deci la adăpost; persoanele rămăseseră în România, la cheremul Securităţii. De aceea nu dădeam numele celor buni -numai pe cei răi îi numeam.

        „„Să fie incapacitatea de a scrie ficţiune – aşa cum se înţelege în România, adică invenţie de la cap la coadă – un cusur? Un eşec?„ se întreabă chiar în Altina. Parcă nu. Chiar dacă domnul Manolescu crede că lui, „cu timpul, i se va da tot mai puţină importanţă. Cândva, la o curăţenie generală va fi scos pe făraş„. Editorialul „Adio, domnule Goma„ îmi aminteşte de un alt „adio„ la fel de tranşant, publicat în decembrie 1955 de Gazeta literară şi semnat de Georgeta Horodincă: „Adio, domnule Maiorescu!”. Tot aşa – la o curăţenie generală.

        „Timpul a avut răbdare cu Titu Maiorescu.

        „Va avea şi cu „

Domnule! Aşa să tot fii apărat! Dealtfel mâine am să revin la ultima scrisoare a lui Laszlo în care vorbeşte despre o emisiune TV a ei cu Pelin.

Să nu uit: în celaşi număr din Luceafărul este publicat, pe o pagină, un fragment din Bonifacia. Desigur, tot mâna Marianei Sipoş.