Joi 21 ianuarie 1999

Acum, dimineaţa am scris partea a doua din Vin minerii! Am transmis-o prin fax. N-am să transcriu textul aici, decât după ce îl voi încheia.

Am avut somn agitat – fără vise, decât că la un moment dat am simţit că se întâmplă ceva în neregulă în bucătărie – ceva cu maşina de gătit şi am strigat la Filip să fie atent. Am strigat atât de tare, încât m-am speriat eu – şi m-am trezit. Uf, ce bine-i pe lume asta, nasoală, când te trezeşti dintr-un vis urât.

Seara: au fost pe la noi Alia cu Ştefan Russu. O să ne mai vedem.

Se îngroaşă situaţiunea cu minerii: au ajuns la Costeşti, lângă Horezu, au dat peste cap un baraj, „folosind tactică militară”, explică pe France Inter un priceput în aşa ceva: Nicolas Poincare. Dej eu a demisionat. Bine a făcut, mă mir însă că şefu-său a primit demisia pe loc (o aştepta?).

Necazul este că minerii au luat ostateci dintre poliţişi şi i-au umilit. Asta este ori o tâmpenie fără frontiere, ori provocare (ultima n-ar fi de exclus). Imagine fugitivă: nişte inşi ţi vili, cu telefoane portative intrau undeva (guvern? Preşedinţie?). Au descoperit şi dâmboviţelinii telefonul portativ (şi nu-l mai acoperă la loc)! Imagine şi cu Gagamiţă Constantinescu: salonul: de un prost gust desăvârşit (probabil la Cotroceni). Proletăroii aveau alt „stil” – nu mai bun, deloc mai „frumos”, dar era al lor: de ţoapă-proletară – pe când căcănarii „noştri” sunt doar ţopârle. (.)