Miercuri 20 ianuarie 1999

Ziua ne naştere a tatii. Ar fi împlinit 90 ani – dacă n-ar fi murit la 58, în februarie 1967.

Şi ieri şi alaltăieri televiziunea franceză a difuzat flash-uri cu minerii din România: cum au rupt barajele şi îşi continuă drumul spre Bucureşti.

Îi înţeleg, chiar dacă n-am pus piciorul în Valea Jiului. Minerii, în România au constituit buba de fixaţie, vitrina „clasei muncitoare” şi rezervorul de activişti şi securişti, iar când „clasa” a ridicat capul, puterea în primul moment a fost surprinsă foarte – în al doilea i-a supus unei feroce represiuni (ca trădători, nu ca duşmani) – ca în august 1977.

        „Revoluţia” nu a schimbat nimic – chiar dacă aproape nu mai rămăseseră oamenii din 1977: „vinitura” din toată ţara, „umplutura” (cu soldaţi, cu securişti) a schimbat reţeta minerimii, însă nu a rezolvat nimic-nimic-nimic. Mineriadele din 1990-91 au fost diversiuni dintre cele mai grosolane în mâna Securităţii, prin Iliescu, Roman, Voican. Folosite ca ciomag şi ca paratrăznet, manipulatorii au bruiat cărţile, i-au făcut pe oameni să privească în ală parte, pe-acolo să caute vinovaţi de dezastrul ţării, nu la ei înşişi.

Seara: am scris o primă parte din textul Vin minerii! Şi l-am trimis prin fax, la prânz. Până acum n-am primit ştire că n-ar fi ajuns în condiţii acceptabile de lectură – ca data trecută.

După siestă m-am simţit iar bolnav. Tuşesc, uşoară febră, ameţit.

Am primit scrisoare de la Solacolu: îmi scrie că Laszlo i-a trimis de la Cluj Jurnal IV-V. Să o fî făcut pe banii Daciei? Ori tot din buzunarul lui cel goluţ? Solacolu găseşte că IV este „mai sărac în substanţă” şi „cam rasolit”. În schimb (zice el) Jurnal V.: „jos pălăria!”

Mi-a venit Discobolul (cu un fragment din Roman intim – acesta mult mai îngrijit corectat) şi Vatra 10/98 – conţinând o scrisoare deschisă a lui Nedelcovici adresată Getei Dimisianu, răspunzând unor obrăznicii ale Ipăteascăi zilelor noastre. Mi s-a părut mult prea delicat, nepermis de cu-mănuşi faţă de creatura pricinatică. În primul moment am fost tentat să-i scriu Bujorului să. Dea mai cu inimă, dacă tot a ieşit în arenă – am renunţat: Nedelcovici nu poate. Că nu poate.