Luni 11 ianuarie 1999

Bolnav. Am fost la doctoresă, mi-a dat ceva medicamente (şi antibiotice), o să văd în cât timp mă fac bine.

Dimineaţa pe la 9,30 a sunat Laszlo de la Cluj: Dacia ar face un fel de lansare, dacă trimit un text de vreo pagină. Cred că am să încerc mâine, acum nu sânt în stare decât să consemnez telegrafic în jurnal.

Mi-a venit scrisoare de la Grigurcu. A murit mama lui. Dumnezeu să o ierte pe ea şi să-l aibă în pază pe el: a rămas singur-cuc – mai corect ar fi: singur-basarabean. Am să-i scriu mâine – mai întâi lui, apoi, dacă mai am energie, am să fac textul pentru Dacia.

E frig afară. Nu am suferit în drum spre medic (mă încotoşmănasem), însă Ana, care nu e deloc friguroasă, spune că pe esplanada Noii Biblioteci bate un vânt tăios, de te seacă – până una alta ei i-a provocat. Inversul: i-a umplut ochii de lacrimi.

Zaciu (mă apropii de sfârşitul volumului 4): din ce în ce mai uman. Mai ales atunci când se se plânge el că prietenii îl neglijează apoi îl de-a dreptul evită; când se întreabă ce se va alege de el? Pe el cine-l va ajuta? — cu un ton copilăresc-copilăros, impresionant.

I-am scris în seara asta lui Grigurcu – mâine pun la poştă:

Paris 12 ianuarie 1999 Dragă Grigurcu, Am primit trista veste.

Dumnezeu să o ierte pe mama ta; Dumnezeu să te aibă în pază.

Am trecut prin asta. Nimeni dintre cei vii nu te poate ajuta, oricât ar vrea. Dar povara se face mai puţin strivitoare când ştii că alături de tine (chiar la 3000 kilometri) se află doi-trei oameni, fiecare cu cimitirul său, gândindu-se la tine şi la singurătatea ta.

De aici, de departe te îmbrăţişez – ai să găseşti în tine puterea „de a reveni cât de cât în lume”, cum scrii.

Te aştept.

Da, e un alt an – să fie mai puţin rău decât ceilalţi.

Prietenia lui