Miercuri 13 ianuarie 1999

Mi-a fost rău noaptea, am tuşit, nu m-am putut odihni. Dezagremente compensate de bucuria sosirii cărţilor de la Cluj. (.)

De mai mulţi ani (1992?) am faţă de prietenii „noi”, doar epistolari ori văzuţi faţă către faţă (Cistelecan, Podoabă) un permanent simţământ de jenă, de teamă – de culpabilitate: ei sunt oameni atât de minunaţi, curajoşi, valoroşi – iar eu îi trag la mine, înspre mine, după mine – ca să-i nenorocesc şi pe ei (cazul lui Laszlo, într-o măsură mai mică al lui Florin Ardelean). Ei bine, cine spunea că, după 89, dacă nu mai există teroarea exercitată de Securitate, de Partid (şi de Guvern — ca să nu se supere Păunescu fiindcă am uitat Trinitatea lui, metaforizată), a dispărut. orice fel de constrângere (iată: nu i-am zis teroare)? Ba da, ba da, iar rezultatele: prudenţa, evitarea, apoi dezangajarea, dezlipirea de X, „scandalagiu”, „înjurător”; apropierea de Y, care poate fi unul nou (Liiceanu), dar un nou din tabăra veche: KKT Popescu, de care s-a lipit fostul meu amic Tudoran şi, am observat de la o vreme – cam după scrisoarea mea către el: coincidenţă – că şi România literară a încetat de a-l mai „agresa” pe aceste „foarte talentat prozator şi excelent – şi moral!

— Gazetar'., Manolescu a fost prezent la lansările de carte kakatpopeşti, Mălăncioiu îl apără în cearta ei cu Andreescu – cât despre Dimisianu: el nu contează, totdeauna, în toate, a fost un adjunct.

Ştiu că la o adică aş arăta agasant, de-a dreptul ofensant faţă de aceşti oameni curaţi, bătându-i la cap cu nocivitatea, periculozitatea relaţiilor cu mine. De acord, aşa este. Dar nu mă pot stăpâni.

Fiindcă această „trăsătură” durează de ani, de decenii: probabil începând din ianuarie 1949, când, elev fiind, părinţii mi-au fost arestaţi, iar eu am devenit un ins care-ar-fi-putut-aduce-necazuri. Este foarte adevărat: atunci (în '49) Românii se aflau în perioada eroică, deci nimeni din cei apropiaţi: elevi, profesori de la Şeica Mare nu s-au îndepărtat de mine, ba m-au ajutat cu ce au putut (şi un zâmbet şi o bătaie pe umăr constituia un balsam), însă abia după ce pericolul a trecut (iar eu am redevenit. Normal, prin liberarea părinţilor), unii doar mi-au dat a înţelege, alţii mi-au spus cu cuvinte (colegul meu de pat, de la babă: Ilă) că ei nu m-or lăsat la greu, că ei or stat lângă mine, chiar dacă era periculos.

Peste douăzeci de ani situaţiunea s-a repetat: încă din 1968 unii dintre prietenii vechi au lăsat-o mai moale cu prietenia – motivul spus era: în august '68 intrasem în „partidul lor”, motivul nemărturisit: „mă pusesem în afara societăţii” prin trimiterea în Occident a cărţilor, prin declaraţiile date jurnaliştilor străini – şi, din 1970: interdicţia totală de a publica. Observând ezitările, întârzierile, evitările lor (cu alibiuri din cele mai debile), am grăbit desnodământul, provocând, nu neapărat explicaţii (ce să-mi explice: că le era frică?) ci de-a dreptul: ruptură.

Am simţit: nu se aşteptau la o asemenea pleaşcă – oricum, erau foarte mulţumiţi, nu ştiu dacă nu cumva şi recunoscători.

Această „moştenire” m-a pregătit pentru orice surpriză; în acelaşi timp s-ar putea să fie şi ceva delir de persecuţie. Sânt convins că pe Laszlo de pildă l-am agasat, atrăgându-i atenţia asupra „consecinţelor” legăturii cu mine – dar l-am bătut la cap numai din grijă pentru el, nu din răsfăţ de mine.

Asta, ca să ajung la Radu Mareş: ce-o fi cu el? El nu-i român, ardelean, clujean gândit, grijuliu cu viitoru-i? Să nu-şi dea seama că lipându-se de mine, se. Dezlipeşte de ceilalţi, majoritatea înţeleaptă? Oricum, riscând să par scorţos (gomos), n-am să mă arunc de gâtul lui (de la început.); ci de mai încolo, după ce-mi voi fi făcut numărul.

Seara: azi n-a venit poştă: din pricina zăpezii; n-au putut circula azi-noapte şi azi dimineaţă camioanele, deci n-au transportat poşta. Cele din România cum or fi făcând? Dar cele din Rusia?

Tot mai rău şi mai rău. Acum mai am o hibă: mă dor muşchii abdominali – din pricina tusei. Asta vine aşa: când simt că mă înec şi trebuie să tuşesc, curajos fiind, mă sperii: ştiu că va veni o durere cumplită, aşa că nu mai tuşesc. Reţetă românească, nu?

S-a trezit România literară să scrie – în cadrul unei campanii! — în favoarea liberării Casei Lovinescu! Abia acum au belit ochii: în al zecelea an de la momentul permisiunii de a deschide gura. Unde erau Manolescu, Dimisianu, Liiceanu, Pleşu, Doinaş, Dinescu, Simion şi încă alţii, litaraturofili, lovinescologi, fie îndatoraţi monicilor, în prima jumătate a lui '90, când scriam, când ziceam (în conversaţie cu jurnaliştii) că este o porcărie să nu facă nimic pentru a amenaja, în sfârşit o Casă memorială Lovinescu? Unde erau ei când eu mă miram (comparându-i – defavorabil – cu moldoveţii de la Chişinău) că nu dăduseră niciunei stradele numele lui E. Lovinescu? -„între timp” au făcut-o - dar câţi ani a durat între-timpul? Ce nesimţiţi! Nu-s scriitori!

Seara: am scris cam 3/4 din textul despre Casa Lovinescu. Mai am, mai am până să-l fac citibil.

Am primit scrisoare de la Ada Pistiner. Nu, n-a primit răspuns la propunerea după Bonâfacia. Ce ne-am face dacă nu ne-am face iluzii? Are de gând (dacă va avea noroc.) să copieze şi să trimită un film de-al său: „Stop cadru la masă”. De-abia aştept.

Mi-a scris şi Radu Mareş.

Am primit un fax de la Ruxandra Cesereanu: îmi cere să răspund la o anchetă în două puncte: care sunt primele trei personalităţi româneşti ale mileniului?; care sunt – ale secolului XX?

Mă aflu în mare încurcătură: nu ştiu ce să răspund. Şi ce făceam când nu cunoşteam subiectul? Spuneam: „Nu cunosc subiectul”.

Ce simplu! Auzi: personalităţi româneşti ale mileniului. Carevasăzică începând de la anul 1000. Or abia după 300 ani pot da un nume: Basarab I, „fiul lui Tihomir”, însă nu văd de ce l-aş menţiona: doar pentru că este primul (cronologic)?

Şi, mă rog: de ce trei? Nu pot suferi: „Numeşte trei cărţi pe care le-ai lua pe o insulă pustie!” în primul rând eu nu mă duc pe insule pustii; în al doilea: dacă sânt dus cu de-a sila, e treaba caraliilor să-mi dea – ori să nu-mi dea cărţi; în fine, chiar de m-aş duce, liber: de ce doar trei cărţi, când eu am scris până acum f o cin'zăş'cinci?!