Miercuri 6 ianuarie 1999

M-am trezit de pe la cinci jumătate – obişnuinţa. N-o aveam totdeauna, în România eram chiar şi eu un om printre oameni care scria cu precădere seara, noaptea. Cred că schimbarea programului s-a făcut din necesitate, din 1975, după ce s-a născut Filip. Dădeam o mână de ajutor în casă – în fapt eram principalul artizan al politicii (interne) de spălare a rufelor (de. Des-mierdare): presupunea volum mare de lucru şi care cerea forţă braţuală, fiindcă nu aveam maşină de spălat, între o „operaţie” şi alta – scriam. Iar când sfârşeam, mă aşterneam pe lucru pe termen lung. Copilul crescând, mergând la grădiniţă (aici, în Franţa), apoi la şcoală – fireşte trebuia pregătit dimineaţa, de-vreme, iar după ce el pleca, nu avea rost să mă culc la loc – lucram.

Când scriam, o făceam ca toată lumea: cu creionul; apoi cu tocul cu peniţă; apoi cu stiloul. Ca toată lumea, aş fi jurat (dacă m-ar fi întrebat cineva) că niciodată n-am să pot scrie la maşină. Cum aşa: să scrii la maşina de scris? — Scula e bună la primării, la posturi de jandarmi, unde o „bat” oameni (mai degrabă: femei) de profesie. Să scrii literatură la maşină? Proză? Ba chiar şi versuri – bine-bine, după ce scrii cu mâna ta, dai la dactilografiat, dar nu. În fond, „tradiţionalis-mu”-mi venea în linie dreaptă din sărăcie: care persoană particulară avea maşină de scris?

Mi s-a modificat opinia în contact cu Ivasiuc. De la prima vizită în casa lui (în fapt: a Titei Chiper), am văzut că are maşină. Apoi în câteva împrejurări l-am văzut bătând – un paragraf-două, desigur, ceva urgent. M-a izbit, dintru început, zgomotul: această sculă făcea un zgomot de agregat, capabil să te distragă de la ce aveai de gând să scrii, să pui pe hârtie; cu ea puteai „produce” cuie, cratiţe, lanţuri de fântână – dar să scrii literatură? Privindu-l pe Ivasiuc lucrând/luptându-se cu ea, constatam că relaţia dintre om şi unealta de scris era cu totul alta decât o ştiam – din moşi strămoşi – a fi între scriitor şi condei. Chiar dacă puneam la cheie cinci bemoli (Saşa era o persoană tortura'/contorsionată de ticuri), tot rămânea ceva din care să înţeleg că, dacă pana (creion, toc cu peniţă, stilou) era prelungirea braţului – „procesul” se petrecea în linişte – cu excepţia poeticului scârţâit pe hârtie care, odată cu stiloul, diminuase mult, până la dispariţie. Insă maşina de scris nu mai era „o prelungire” a braţului omesc, ci un partener al său: de joc, de luptă, de amor, de dans. Cu el dialogai, cu el/ea te înţelegeai uneori perfect, însă alteori îţi opunea rezistenţă, făcea nazuri, că nu ştiu ce, că n-are timp, că-i indispusă, că vine mătuşa, că ce-o să-i facă verişorul.

Fireşte, aş fi dorit şi eu o maşină de scris – însă numai şi numai ca să trec pe curat ce scriam cu stiloul (aveam deja unul coreean, excelent, cumpărat de la papetăria de lângă Biserica Italiană). Piedeca principală era, fireşte, costul. Bursa nu-mi ajungea pentru subzistenţă, mai completam alimentaţiunea prin. Auto invitaţii chiar la Saşa-Tita – fie acasă la ei, fie la Casa Scriitorilor, „cu prilejul unor ocazii”, cum bine spunea cine spunea.

A apărut însă un element nou: din primele săptămâni ale reîntoarcerii mele la suprafaţa lumii, adică la căminul studenţesc „Regnault” (unde i-am avut coleg de dormitor pe viitorii activişti de partid pe tărâmul presei noastre socialiste şi a tipăriturilor cu voie de la Secu': Al. Ştefănescu şi Fănuş Băileşteanu), în toamna anului 1965, scriam. Nepublicabil. Desigur, întru protecţie, nu mă feream vizibil să scriu (o făceam într-o încăpere care juca rol de. Bibliotecă, dar nu exista nici o carte, doar mese şi scaune), nu ascundeam, la apariţia cuiva, produsul – deci nu atrăgeam atenţia, gândeam eu (şi s-a dovedit că gândeam bine); când plecam la cursuri nu lăsam la cămin nimic din „hârtiile” suşpectabile, le căram cu mine, în servietă, printre celelalte, studenţeşti. Înţelegeam: dacă ei pun laba pe mine şi pun laba pe hârtii, chiar dacă eu scap, ele nu scapă – mi le confiscă securoşii cei cu stele roşii. Şi îmi confiscă, nu doar originalul, ci unicul exemplar – cel scris cu stiloul. Ce-i de făcut? Vorba unui rus.

Bineînţeles: de apelat la o maşină de scris. Dar, am mai spus: strugurele era foarte acru. Pe de altă parte nu cunoşteam nici o dactilografă profesionistă în care să am încredere că nu va spune mai departe ce a citit ea dactilografiind un manuscris al unui postulant la debut. Situaţie fără ieşire – care avea să dureze încă trei ani. Eram, deci, silit să scriu de mână şi să ascund la fiecare alarmă, la fiecare sfârşit de „şedinţă de scris”.

Între timp citisem Soljeniţân (O zi din viaţă), mărturii de Marcenko, de Kravcenko, studii de Şouvarine, 1984 de Orwell, apoi Zero., Comisarul. De Koestler. Întâi împrumutate de la Ivasiuc, apoi şi-cumpărate de la anticarul Sterescu, după ce, în decembrie 1965 mă mutasem la el, în cămăruţa ocupată până atunci de Ion Alexandru. Cam atunci (1965-66) aflasem de „samizdat”. În chestiunea multiplicării propriului scris. Fascinat de samizdat-ul ruşilor, mă întrebam dacă la noi, unde nu se mai găseau persoane gata să-şi re-rişte libertatea, „pentru „fiţuici„„ cum botezaseră Secii orice hârtie „subversivă” ar fi posibil ca o persoană sau două să. Suplinească absenţa atâtora? Dar cum? Aplicând un principiu (mai degrabă: metodă) cunoscută: confecţionarea unor matriţe din linoleum.

Bine-bine, dar cum anume? Nu cunoşteam nici în linii mari cum se face linogravura.

Într-o călătorie la Făgăraş – probabil în iarna lui 1967, după moartea tatei, când umblam după tot felul de acte. — Am întrebat-o pe Doina Martescu, căsătorită între timp: Sofonea. Ea era o literatoare (neterminată, fusese arestată/exmatriculată în '57, fiindcă se agitase mult în legătură cu studenţii arestaţi în 1956), însă locuia într-un oraş de chi-mişti – nu se putea să nu afle cum aş putea multiplica scrisul cu ajutorul linoleumului. Doina îmi va fi răspuns că are să se intereseze – şi am rămas la asta. Zece ani mai târziu, în anchetă la Rahova, Goran mi-a pus şi o întrebare despre. Linoleum. Am realizat ce se petrecuse şi am răspuns natural: dar bineînţeles că voiam să aflu cum anume să mă. Tipăresc, dacă pe cale normală nu eram acceptat. Tovarăşul Goran, prietenul domnului Gelu (altfel Voican-Sturdza) n-a insistat.

Abia în 1969 (eram de un an redactor cu jumătate de normă la România literară) mi-am materializat dorinţa: cum Gheorghe Pituţ, coleg de redacţie şi, în acea vreme, prieten, făcea parte şi din comisia Fondului literar, după ce m-am asigurat de sprijinul lui, am făcut o cerere, solicitând exact suma necesară cumpărării unei maşini de scris Consul portativă – sosită recent din Cehoslovacia. Am primit banii – la leu, la. Ban şi m-am dus la magazinul din faţa Prefecturii (însoţit de Costică Stoiciu – el fiind un veteran al scrisului la maşină) şi mi-am cumpărat obiectul dorit. Bătând cu câte un deget de la fiecare mână, am început să-mi trec pe curat manuscrise. Să fi durat operaţiunea o săp-tămână, două? Au prins a mă lua clapele pe dinainte: făceam o modificare, două, cinci. De unde scopul iniţial fusese de a avea un mijloc de multiplicare a manuscriselor (şi, după un calcul de puşcărie: economisirea banilor daţi pe dactilografe.

— Ce iluzie: în faza, nu finală, ci. Aproape, tot la Geta-Mitralieta apelam), s-a profilat şi posibilitatea de a scrie – întâi cuvinte, apoi propoziţiuni, apoi paragrafe, apoi pagini.         — direct la maşină.

Dacă iau volumele în ordine cronologică (trecând peste Camera de alături): Ostinato, Uşa., în cerc.

— Au fost scrise de mână, apoi copiate la maşină, unele fragmentar, altele integral (în cerc) – dar forma „pentru editură” era semnată de dactilografa Geta Gheorghiu. În 1972 plecând în Occident, la München îmi comandasem o maşină de scris electrică: Olympia report. Prima variantă din Gherla a fost scrisă, fireşte, de mână, însă când a venit la Paris şi Ana, trecând pe la München, a luat şi maşina. Drept care a doua variantă a fost la maşină.

Întors în România în 1973, m-am apucat de alta (Gardă inversă). Chiar dacă au fost multe pagini scrise întâi de mână (sau. În faze intermediare), pot spune că Gardă inversă a fost întâia carte scrisă direct la maşină. Dealtfel şi ultima, în România (dintre cele salvate). În Franţa am continuat să alternez scrisul „manual”/„mecanic”. Oricum, jurnalul a fost aşternut de mână – în caiete mai mult sau mai puţin. Umplute. Cred că din vara anului 1989, când am luat o temă şi am dezvoltaţ-o în Căldură mare, am continuat, scriind şi jurnalul la maşină.

În toamna anului 1994 Ştefana şi Alexandru Bianu mi-au trecut pe sub nas posibilitatea de a avea un ordinator. Chiar dacă în cele din urmă am acceptat cadoul, nu aveam deloc de gând să scriu altfel decât la maşina-de-scris; ordinatorul ar fi avut un unic rol: acela de a scaneriza dactilograme. L-am primit în casă la 21 martie 1995 – şi mi-a tulburat, mi-a stricat viaţa, însă până la expulzare, apucasem să-l stăpânesc mulţumitor (ba să scriu chiar şi jurnalul!).

După modelul lui Bulă, am să comit şi eu o cugetare adâncă: diferenţa dintre ordinator şi maşină de scris este mai mare decât între maşină de scris şi stilou!

Din păcate până în momentul de faţă nu există un logiciel OCR capabil să citească, să înţeleagă, să „traducă” româneşte; există pentru cehă, poloneză, maghiară, kabylă, vietnameză – noi, Românii suntem cunoscuţi şi prin faptul că suntem singurii din Europa care nu avem posibilitatea de a scaneriza scrisul românesc. Mi-a explicat Sencovici, om de meserie, lucrând la New York pentru IBM: conceperea unui logiciel presupune o importantă investiţie (în bani, desigur), or fabricanţii au sondat piaţa şi au aflat că Românii nu vor cumpăra în viitorul previzibil un asemenea produs, preferând se dea din nou, la cules.

Oricum, de câţiva ani îl stăpânesc, a devenit. Mâna mea dreaptă. Ceee ce este cu adevărat miraculos la ordinator: poţi opera ştergeri, adausuri, mutări – fără a lăsa urme (murdare, ca pe dactilograme). Cum pe mine nu mă impresionează deloc (ba da: neplăcut foarte) „manuscrisele lucrate” ale scriitorilor noştri îndrăgiţi, cum eu şi pe când scriam cu stiloul eram adeptul. Variantelor-integrale (rescrise de la cap la coadă), iar cele depăşite fiind abandonate, aruncate fără strângere de inimă – îmi convine acest lucru curat. De ce să ştie eventualul cititor cât s-a chinuit autorul, pe hârtie, câte ezitări, căutări, reveniri? Important este rezultatul, nu demersul. Ordinatorul are, pe de o parte supleţea, pe de alta rigoarea cunoscută mai întâi la maşina de scris: „o literă bătută este bine bătută – greu se şterge.” Aici se poate şterge, însă prezenţa ecranului dă altceva, preţios mai ales pentru mine, care sufăr din pricina nepublicării: o formă asemănătoare paginii tipărite.

De ce am înşirat toate aceste fleacuri? Aşa; pentru că: Fleac cu fleac – patriei: pleac!; şi încă: Eu sunt fleac, tu fă-mă mare/, şi dă-mi premii literare!

Nu, serios: cred că este o binecuvântare la casa scriitorului un ordinator. Am mai spus, repet: dacă Eliade ar fi ştiut să bată la maşină (ce să mai spun de un ordinator), ar mai fi scris câteva sute de pagini, măcar din Memorii; însă pentru că mâna dreaptă îi era numai o durere (cum zicea mama), practic, nu a putut, fiindcă mânuirea stiloului presupune un mai mare şi mai penibil efort. Şi eu am, periodic, necazuri cu mâna dreaptă, când nu pot purta un creion pe hârtie – însă pot ciocăni cu un singur deget pe claviatură.

Să zicem că într-un viitor nu foarte îndepărtat vor exista maşini care să transforme cuvântul rostit în cuvânt scris (există deja nişte chestii, încă rudimentare). Însă ca în problema OCR (în româneştere: recunoaştere Optică a Caracterelor), va exista logiciel şi pentru albaneză – dar nu pentru română.

Dau în Convorbiri literare pe decembrie 1998 peste un fel de Istorie a literaturii în pastile de Al. Ştefănescu. Îmi dedică următoarele: „Impresia generală de proză indigestă are cauze uşor de identificat. În primul rând scriitorul repetă prea multe afirmaţii de prea multe ori, astfel încât începe de la un moment dat să semene cu un maniac şi îşi pierde autoritatea de narator.

        „Apoi el acordă o importanţă excesivă reproducerii fidele a limbajului oral. Toate abrevierile accidentale datorate inculturii unor personaje, toate pronunţiile stâlcite specifice unui străin (sas, rus, bulgar ş.a.m.d.) care vorbeşte limba română, toate exprimările defectuoase la care recurg perso-najele involuntar din cauza unei suferinţe fizice sau oboselii sunt înregistrate cu o exactitate inutilă, enervantă. Pare uneori un fonolog care nu se desparte nicioiodată de magnetofonul său profesional.

        „Excesivă este şi referirea la viaţa sexuală a personajelor. Neconvenţionalîn mod ostentativ (ca un adolescent care vrea să-i sfideze pe maturi sau, mai degrabă, ca un muncitor care vrea să dea o lecţie de spirit muncitoresc unor cucoane), scriitorul vorbeşte mereu despre ceea ce se află între picioarele femeilor, despre trupuri împerecheate şi asudate, despre chiloţi nespălaţi etc.”

E şi ăsta un punct de vedere.