Joi 7 ianuarie 1999

Într-adevăr: partea-rea s-a mutat în somn (nu neapărat în vis, fiindcă nu este vorba de „întâmplări”, nici măcar de stări atât de familiare mie, mai ales când îl visez pe Ceauşescu – ci de stare-generală. De când am primit vestea bună de la Mme Perles, mi s-au inversat taberele: în somn e rău; în trezie e. mai puţin rău; înainte somnul era refugiu, adăpost; trezia: mizeria de fiecare zi, realistă.

Citesc, în continuare Zaciu. E nemaipomenit acest om: în „viaţa de zi cu zi” are comportamentul comun românilor: egoist, gelos, suspicios (să fie citite paginile din Jurnal 4 despre Buzura; despre Marino îi zice: Marinache.), laş, interesat pe centimetru pătrat – în fine, un hibrid (reuşit!) între scriitor-român şi universitar (tot român) -nu se uită: nu numai că a călătorit, dar „a predat” în RFG (cine, cine obţinea, sub comunişti, statutul de „predător”?) Spre cinstea lui, din timp în timp, recunoaşte că are „părţi” (defecte). Ceea ce nu-l împiedecă deloc (la sfârşitul lui '87) să fulmineze împotriva colegilor, a prietenilor: Paler, Paleologu, Dinescu – mai cu seamă a celor care „fugiseră” (un adevărat tic mental): Rai cu, Nedelcovici, Iorgulescu.

— Pentru că nu se solidarizaseră cu el, întru apărarea Dicţionarului! Dar să mă ierte Dumnezeu: acel Dicţionar trebuia apărat în primul rând de cei care-şi ziceau autori: el, Papahagi, Sasu! Or aceştia – în frunte cu Zaciu – nu ştiau cum trebuie apărat şi, la urma urmelor nici nu voiau să o facă în mod hotărât: fiecare avea un interes să nu acţioneze „împotriva regimului”. În acest sens, elocventă este mefienţa lui faţă de ce se spunea că s-ar fi petrecut la Braşov, în 15 noiembrie 1987. La data de 19 nov. Notează: „15 nov., evenimentele de la Braşov. Multă vâlvă în presa occidentală. Poate prea multă (subl. Mea). Nimic precis”.

Mai departe: „11 XII: în Braşov s-au făcut peste 400 arestări. (.) Doi deputaţi din Bundestag însărcinaţi să facă o călătorie în România (.).

Genscher va veni totuşi (se pare) în 17. Îngrijorat pentru Adri (fiica sa, n.m.), căci situaţia poate lua în orice moment o turnura rea, de închidere (izolare) totală” (subl. Îmi aparţine).

Să mai comentez? Profesorul: o persoană dintre cele mai meschine – nu doar în interese, ci şi în scris. Aşa cum nu-şi dă seama că a folosi termenii „fugă”, „fugar” (el, un filolog!

— Şi încă „reacţionar!) pentru oamenii care se hotărâseră să se exileze, unii chiar foşti prieteni ai săi (dar nici din greşeală n-ar spune acelaşi lucru – deşi situaţiile erau perfect identice – despre soţia sa, despre fiul său, aflaţi în Germania), tot aşa nu realizează că „demersurile„ pentru publicarea Dicţionarului: cereri îngenunchiate-adânc-plecate, memorii umile-umilitoare, „rezumate„, re-rezumate, re-memorii, milogeli la „Moşu„, speranţe în Doxă-neasca, etc etc, toate acestea erau zbateri căcăcioase, legaliste (cu comuniştii!), legitimizatoare (nu degeaba e prieten cu alt ardelean: Manolescu). In schimb înţelege foarte bine că prietenii nu s-au solidarizat – pentru cauza Dicţionarului! Riscând să mă repet; cu a Dicţionarului cauză trebuia să se „solidarizeze„ în primul rând el; în al doilea: Papahagi, apoi Sasu. Vasăzică i se rupea lui Zaciu de ceea ce făcea, în acel moment, Doina Cornea – pe a cărei stradă zice că trecea – (dacă nu i s-ar fi. Rupt, i s-ar fi alăturat!); i se rupea de muncitorii de la Braşov (despre care scria că presa occidentală făcea „prea multă vâlvă„), pentru a tremura, în sfârşit – a, nu pentru că muncitorii braşoveni fuseseră arestaţi, şi nici pentru că Doina Cornea era arestată cu toată familia -ci pentru că „situaţia„ ar fi putut periclita plecarea (şi nu, Doamne fereşte, „fuga„! – „fug doar cei care pleacă/rămân ilegal) fiicei sale Adri/ana!

Au mai observat şi alţii: Zaciu are să rămână în literatura română cu câteva articole (preponderent din Lancea lui Achâle) şi cu Jurnalul. Dicţionarul, „opera vieţii” sale, nu: acela e o ruşine a lui şi a „breslei” în totalitatea ei – adversari şi partizani deopotrivă; produs strălucit al inginerimii sufleticole române. În ciuda a ce tot cârâie, mormăie, bodogăneşte despre jurnalele altora – pe care le suspectează de a fi „aranjate” (el ce a făcut, după 89?: a Scris $i a tot Scris la jurnalele dintre 1979-89, perioada „deceniului satanic” cum repetă – cele apărute) – ba, aş spune: tocmai de aceea:

Fiindcă Zaciu nu rămâne doar autorul naraţiunii (al ficţiunii intitulată: Jurnal) – ci şi un personaj, om şi el: cu slăbiciuni, cu uitări, că „acte mâncate”, cu scăpări, nu doar lingvistice, ci de-a dreptul securis-tice (ca la Breban), cu mari laşităţi.