Sâmbăta 16 ianuarie 1999

Mă simt ceva mai puţin foarte-prost decât ieri, dar-însă-totuşi. Tu!

— Tu!

— Tu!

— Tuşesc, mă dor muşchii, mă doare sufletul: ce băiat sănătos eram acum f o pa'j'de ani şi ce-am ajuns.

Începusem să spun cum anume „făcusem” istoria cea din cărţile mele, dar boala m-a întrerupt. Acum mi-e greu să continuu, aşa că am să scurtez, rasolez:

Demersul meu a fost pe linia criticată de mine (numai linia, nu şi personalităţile): şi eu, uitându-mă în jur, căutând bibliografie (istorică) şi negăsind-o, m-am apucat să o. deduc. În rezumat: în loc să iau o carte, zece, o sută de cărţi, să le consult, pentru a-mi face o idee despre „istoria” cutărei perioade, negăsind sinteze necesare oricărei comunităţi, m-am văzut obligat (de mine, desigur!) de a-mi confecţiona propriile „rezumate” – pe caiete.

Fireşte, „calendarul” alcătuit în cursul anilor mi-a slujit, nu doar atunci când scriam o carte şi trebuia să produc o odată, un nume, o împrejurare semnificativă, ci şi pentru articolele scrise la Deutsche Welle, pentru discuţiile cu prietenii, pentru „expozeele” ţinute în faţa neromânilor. Nu o singură dată şi nu o singură persoană m-a îndemnat să scriu eu o istorie a Românilor! Îmi cunoşteam însă, nu doar puterile, ci şi lungul nasului: nu chiar primul venit poate „scrie istorie” -după cum nu orice alfabetizat e în stare să scrie literatură (poezie -da; proastă, şcolărească; dar numai poezie).

        „Eseul” pe care l-am tot ciocănit între 1974 şi '75, pentru Gallimard (cel confiscat, nerecuperat – şi irecuperabil, pentru că prea mult timp a trecut de la întrerupere) cam în sensul acesta mergea. Dacă nu mi l-ar fi confiscat Securitatea în 1977 şi l-aş fi continuat, ar fi fost o eroare. Ca şi „Istoria Românilor” ce mi s-a tot recomandat să o scriu.

Oricum: dacă sânt mulţumit de un demers „istoric”, apoi – indiferent de valoarea literară a cărţii rezultate: Patimile după Piteşti – a fost în legătură cu reeducarea. Despre care aveam şi „bibliografie” (D. Bacu şi Jean Pasqualini – consemnând fapte petrecute în China mult după cele întâmplate în România); şi non-bibliografie: surprinzătoarea absenţă din mărturiile clienţilor Gulagului (rusesc, aici pleonasm necesar), în principiu „inspiratoarea”, despre o astfel de acţiune. Pe de altă parte aveam, adunate (în cap, în inimă) povestitele lui Ştef Davidescu – acestea completate cu relatări de a doua mână (Marcel Petrişor), ori cu. De prima mână, însă tăcute (Şoltuz, Romulus Pop-Bimbo). În fine, mărturia – prin intermediar – a unui piteştean bine plasat (fost crâncen rezistent, când a fost reeducat, fost crâncen reeduca-tor – de Calciu fiind vorba.), pe care mi-au împrumutat-o monicii.

Însă mândria mea, am mai spus-o, nu bate înspre literatură, ci spre. Istoria care, din punct de vedere cronologic, atunci când scriam cartea (1978-79) încă nu se împlinise: avea să dea un semn (cvasiin-descifrabil), prin 1984, un altul ceva mai puternic – dar tot confuz – în vara lui '89, faţă cu eseul lui Duda, Patria forată, însă confirmată cu vârf şi îndesat după decembrie 1989, când a căzut Zidul Miorinului.

Să regret acum că atunci am pierdut atâta timp, atâta energie, reconstituind istoria neconsemnată a Românilor? Nici vorbă, eforturile mele erau în firea lucrurilor scriitoriceşti: „mă documentam”, nu? Iar dacă nu găseam cărţi care să mă ghideze – le scriam eu.

Asta nu exclude o anume. Gelozie: vasăzică eu mă dau de ceasul morţii, începând de prin 1968-69, să fac muncă de furnică (clandestină): reconstitui din puţinele cioburi existente măcar forma. Obiectului (când nu de-a dreptul detalii care nici azi nu sunt acceptate: concluzia mea că reeducarea de la Piteşti a dat doar victime-martiri, dar rezultatele s-au obţinut în timp, în „libertate”), iar cei care, în România, înainte de decembrie 89 nici măcar nu auziseră de cutare fapt istoric, au putut să-l afle din. Cărţile publicate şi distribuite normal, în librării! Astfel au apărut o pleiadă de inocenţi proaspăt informaţi (să se observe, n-am folosit: alfabetizaţi) care, în stilul cel mai. Studenţesc posibil, atacă „teme” ca disidenţă, samizdat, partizani, deportare în Bărăgan, azi mâine or să apară chiar extemporale despre rezistenţa prin cultură! Iar aceste teme – deşi abhorate de bătrânele gloabe (printre acestea: Manolescu, Dimisianu, Eugen Simion, Mircea Horia Simionescu.), pot deveni nu doar mănoase teze de doctorat, dar chiar bănoase (şi aducătoare de burse de studii în Occident) subiecte de carte! De ce nu: de Tratate-de-Totalitarismus! Copiii noştri vor învăţa istoria Românilor de la aceşti inocenţi foşti-tineri care până pe la vârsta de 30 ani nu auziseră de Canal, deşi un bunic, un unchi trudiseră acolo; până la 35 ani, deşi sunt nativi dintr-un sat aflat la câţiva kilometri de Gherla nu auziseră că acolo fusese o închisoare teribilă; habar n-aveau de partizani, nici de ecoul din 56 al Revoluţiei Maghiare – nici măcar de cel al ne-rezistenţei din 1968, din Cehoslovacia (deşi erau născuţi, ba chiar pionieri ai patriei). Cât despre 77, din cu totul alte motive (să le zic, omeneşte: omeneşti.) nu ştiaunimic-nimic.

Nu-mi pare rău de „pierderea timpului” cu, să zic: meşterirea unei mori de vânt – la care am şi măcinat – în loc să fi făcut ca ceilalţi: să fi aşteptat „Revoluţia din decembrie”, care a adus mori mecanice, cu valţuri. Nu este vorba de regretul de a fi făcut „treaba altora”, ci un sentiment care ar putea fi numit ciudă.

Care este mai evident în chestiunea articolelor mele: încep din 1972, de pe când eram în ţară. Or asta nu se iartă. De aceea mi le-a blocat doi ani, apoi refuzat Liiceanu; de aceea le-a blocat altfel, apoi „selectat” Viorica Oancea.

Şi nu pricep, nu pricep de ce a pus un umăr la întârzierea apariţiei lor şi Dan Petrescu. Nu pricep, nu pricep.

Oricum: atunci când – în sfârşit!

— Or să apară, cum Românul nu are simţul cronologiei, are să le creadă şi ulterioare şi inspirate din. Ileana Mălăncioiu, Manolescu, Stelian Tănase, Patapievici, Andreescu, ba chiar şi din Tudoran – doar el a început a se exprima, hăt, în 1984J

Ei şi? Îmi ajunge să ştiu ce ştiu: adevărul.