Duminică 17 ianuarie 1999

Am dormit agitat, am făcut multe vise – neclare, însă printre personaje, câteva ceva mai clare: Nego, Zaciu.

Sânt tot trohnit – şi istovit de tuse.

Astă noapte, Tysson a învins în a 5-a, prin KO. Mă bucur pentru simpaticul copilaş ronţăitor de urechi ale adversarului.

Cerdan, Clay, Tysson. Trei stiluri, trei gladiatori. Că fiecare a câştigat enorm de mulţi bani cu boxul? Da – şi? Mult mai mult au câştigat şi câştigă cutare baschetbalist, cutare jucător de basse-ball, chiar cutare ciclist (de pildă: cel ultracompromis în afaceri de dopaj, Virenque: a fost angajat deunăzi cu „numai” 500.000 FF/aproape 100.000 dolari/pe lună). Aceştia nu luptă în arene, ca gladiatorii-boxeuri. La Olimpiada din 1972 s-a întâmplat să mă aflu în Occident: s-a întâmplat să mă duc la München – fusesem invitat la colocviul „Sport şi literatură”, pregătisem un text, mi-l tradusese în nemţeşte Dieter Schlesak (dar n-am mai fost acceptat: participanţii din ţară: Băieşu, Fănuş Neagu au condiţionat prezenţa lor de absenţa mea – am mai scris despre acest lucru, am să mai scriu). S-a întâmplat să am şi bani (urma să-mi iasă, la Suhrkamp, a doua carte, după Ostinato: Uşa.) – şi am ales să mă duc numai la box şi la gimnastică – la box Românii aveau vreo cinci buni luptători, iar la gimnastică îmi plăcea de muream „sovietica” Olga Corbu (t), basarabeanca mea.

M-am întrerupt, nu mai am chef să continuu. Altădată, despre altceva.

Scriu despre altceva: despre „colegii de breaslă”, cei care, din momentul în care am început a face „scandal politic” – s-au. Delimitat; ba chiar m-au exclus. Riscând să fiu acuzat – în continuare – de delir de^ persecuţie: în martie-aprilie-mai 1970, când a fost „cu Uşa.”, la Cartea românească: o citiseră înainte: Mircea Ciobanu, Geta Dimisianu, iar după răcnetele ivasiucice, pecumcă că „Goma vrea să pună o bombă sub editura mea!”, speriat, Marin Preda i-a pus pe toţi redactorii să citească „bomba” în chestie: şi Magdalena Popescu şi Al. Paleologu şi Ţepeneag. Aici nu mai interesează „morala” lui Gafiţa şi a lui Preda, ci a colegilor mei: au citit cartea, au constatat că nu era nimic din ceea ce delirase Ivasiuc (un episod cu un ţăran ce refuza intrarea în colhoz şi care ar fi făcut pe mortul în. Cosciug – dar tovarăşa de viaţă a tovarăşului Ceauşescu, activistă colectivizatoare, i-a găsit leacul: i-a ars o palmă mortului – care a sărit în picioare şi a. aderat). Cu excepţia lui Paleologu – care a spus în mai multe rânduri (şi cu glas tare) că nu există în carte un asemenea pasaj; cu excepţia Getei

Dimisianu care, atunci avea un conflict cu Ivasiuc (pe alte teme), deci s-a certat cu el, în gura mare, pe coridor – nici Magdalena Popescu, nici

Mircea Ciobanu – şi mai ales: nici Ţepeneag – nu şi-au făcut cunoscută opinia lor, de lectori-redactori; în lunile care au urmat, când mi s-a impus interdicţia totală de semnătură – extinsă apoi asupra Anei şi asupra lui socru-meu – (n-aş putea spune, cu probe, când a început, probabil prin vară: constatând că nu mai pot publica, uitându-mă în urmă, înţelesesem că ultima oară îmi apăruse un fragment de proză în România literară prin martie-aprilie)

— Aşadar, când a fost limpede că nu mai pot publica nici notiţe de lectu ră, nici. Nesemnate, „colegii de breaslă” (în frunte cu prietenii mei buni: Ţepeneag, Mazilescu, Raicu, Sorin Titel, Dana Dumitriu, S.

Damian) n-au scos un sunet. Ba chiar, după înscăunarea lui Breban în locul lui Geo Dumitrescu, atât Ţepeneag, cât şi Damian şi Raicu

        (săltaţi de noul şef în funcţii de purtare a servietei – în locurile de filmare a „Colinelor verzi”), după ce m-au îndemnat să solicit audienţă la Breban (după care n-am obţinut nimic, decât definitiva convingere că romancierul este un carierist de cea mai joasă extracţiune), tot ei mă sfătuiau să nu fac „valuri”, „poate nici nu-i adevărată varianta” (după un an, în care nu putusem publica nici traduceri, nu era adevărata „varianta” interdicţiei!) şi „are să se rezolve de la sine” – cu condiţia să nu-l bruiez pe „Nicolae, care are de înfruntat foarte mulţi duşmani”:

Barbu, Beniuc, Brad, Păunescu.;

Faţă cu „atitudinea neînţelegătoare”- a mea!; faţă de cine? Faţă de. „foruri” – în chestiunea trimiterii de manuscrise în Occident, numai Ţepeneag mă susţinea – dar el plecase iar în Franţa la începutul anului 1971 – iar într-o şedinţă în care fusesem „judecat pentru acte nepatriotice” (de Titus Popovici, de Fănuş Neagu, de Săraru, Băran, Băieşu, Ţoiu, Ion Horea) – singurul care mi-a dat dreptate – spre oroa rea breslaşilor – a fost acelaşi Paleologu. Nu însă colegii de redacţie şi prietenii Dimisianu, S. Damian, Raicu, Dana Dumitriu, Valeriu

Cristea, Sorin Titel, Mazilescu, Robescu, Turcea – pe Iorgulescu nu-l pomenesc, el fusese numit de Breban vătaf al revistei, în general, al sectorului de critică în special;

— În iunie 1973, când m-am întors din Franţa şi, deşi Dimisianu îmi scrisese prin luna mai că postul meu la revistă mă aşteaptă – nu mă aştepta deloc. Iar darea-afară nu a fost făcută cinstit (şi brutal): „Măi tovarăşu', pentru faptele d-tale (nepatriotice), te-ai exclus singur din rândur'li – deci nu mai eşti redactor la România literară!” – a, nu! Dimisianu, întâlnit la redacţie nu mi-a spus nimic, Ivaşcu tot. Atâta, la Uniune, noroc (?!) cu un scriitor care m-a tras într-un tufiş în curtea Uniunii (din Kiseleff) şi mi-a spus că a auzit – „dar să nu spui că ţi-am spus!” că fusesem dat afară – dar pe şest. Atât de pe şest, încât, în ciuda eforturilor şi scandalurilor niciodată n-am reuşit să obţin hârtia de. Licenţiere; nici cartea de muncă. Niciodată! Barajul începea, modest, de la Dimisianu: „Lasă, bătrâne, ce nevoie ai de cartea de muncă.” (să se observe: el sărea la cartea de muncă: efectul, nu zăbovea la cauză: „licenţierea”); la Uniune, alte obstacole: Iancu, Hobană, Virgil Teodorescu. Pot spune că am fost lichidat „curat”, în tăcere – de colegii mei de breaslă;

Despre anul 1977 să spună ei, cei care, atunci, erau şi maturi şi responsabili. Şi care au consimţit, cu conştiinţa „curată”, la excluderea mea din Uniune, în timpul arestării. Ceea ce nu i-a împiedecat deloc, mai apoi, în călătoriile în Franţa, să-mi explice – ei mie!

— Cât de greu le venise „atunci, în '77” – şi cât de greu o duc acum, când. „partida lui Barbu” îi persecută. „Partida lui Barbu”! Asta-i curat „savakul” lui Zaciu – care n-ar zice: „securist” nici de frică!

Sar la momentul Liiceanu: cu excepţia lui Laszlo nu am citit (nu am citit eu) nici o luare de poziţie împotriva faptei incalificabile a editorilor Liiceanu şi Sorescu de a distruge câte o carte – în total: două. În schimb, am citit – şi câte!

— Diatribe împotriva mea, victimă. Şi D. C. Mihăilescu şi Pruteanu şi Ştefănescu şi Dimisianu şi Buduca şi Groşan şi Tudoran şi Grigurcu – şi Monica Lovinescu!

— Mi-au sărit în cap mie, autor „topit”, tratându-mă de calomniator „al bietului Gabriel”, care ce intelectual de calitate este el.