Sâmbătă 9 ianuarie 1999

Trebuia să intru direct, drept în miezul chestiunii, după aceea aş fi putut da roate, în linişte.

Voiam să spun asta: puţina istorie ce răzbate din cărţile mele (prea multă, credea Negoiţescu) a fost adunată strop cu strop din prea puţinele cărţi cu istorie; mai degrabă. Dedusă, mai degrabă recom-pusă decât luată, preluată, cum ar fi făcut oricare membru al altei comunităţi decât românească. La urma urmei ce cărţi „despre” istoria contemporană a României aveam – le am şi azi? Cele două volume de Relaţii. (româno-ruse, româno-sovietice) scoase de un grup de inimoşi în frunte cu Filitti, Korne, Ciorănescu), apoi mărturii, amintiri memorii de Gafencu şi de Bacu, de Mihai Niculescu şi de Johann Urwich, de Horaţiu Comaniciu şi Virgil Ierunca.

Astea au constituit. Bibliografia de care m-am slujit. Faţă cu asemenea sărăcie lucie, cu asemenea indolenţă a profesioniştilor din exilul românesc – vorbesc iarăşi de istoricii români – am fost silit să-mi confecţionez singur instrumentele:

De la începutul anului 1978 mi-am cumpărat de la o papetărie de lux de pe rue Dauphine (dispărută de vreo zece ani) un număr de „caiete' de format mare, A4. Fiecare a fost împărţit în câte doi ani, jumătăţile în luni, lunile în zile. Am alcătuit un fel de calendar. Cum aflam o dată, un eveniment, un nume – îl treceam la locul (cronologic) al lui.

Mai aveam două „instrumente”: Istoria României în cjate, scoasă la Bucureşti, în 1972, de un colectiv condus de CC. Giurescu, cronologie cu extrem de multe găuri, informaţiile existente fiind grosolan „interpretate”. Nu aveam cum umple găurile (deocamdată), dar interpretările – limba de lemn – era lesne de evitat. Mi-a mai fost de un mare folos Atlas istoric, coordonat de Ştefan Pascu, scos în acceptabile condiţii grafice la editura pedagogică în 1971- tot la Bucureşti (începuse ofensiva „naţională”). Atlas-ul, pe lângă „găuri”, ca să zic aşa, avea (are, în continuare) tot felul de fantezii neaoşiste, însă şi acestea erau facil de evitat.

La scurtă vreme anume pagini din anume caiete deveniseră neîncăpătoare – nici o problemă: aveam foi volante de aceeaşi marcă, de aceeaşi calitate: le scriam, le lipeam în „zona” cuvenită.

Informaţiile despre noi, Urmaşii Romei (!) în tipăriturile ne-româ-neşti (ori de autori ne-români) – cele ajunse în mâinile mele – erau şi mai de nefolosit decât broşurile de propagandă troglodistă de la Bucureşti. De unde concluzia (nemărturisită): străinii ştiu mult mai puţine lucruri despre noi, Românii – care nu ştim nimic. Aceasta fiind uimirea, apoi durerea mea: în primul rând scriitorii români nu numai că nu ştiau istorie a României (necesară – ca limba română, nu?), dar nici nu simţeau nevoie să „reţină” cutare dată – dacă nu era în directă relaţie cu o cartea de-a sa ori cu un neam al său. Iar istoricii români din exil. Singurul care a pus mâna şi a scris ce ştia – a fost multcri-ticatul Vlad Georgescu.

În demersurile mele de a aduna tot ce se putea – mai cu seamă despre Basarabia şi Bucovina – am ajuns şi la o mare bibliotecă ucraineană din Paris. Un „tovarăş” de manifestaţii anticomuniste îmi dăduse un bileţel de recomandare către custode – însă atrăgându-mi atenţia:

Să nu care cumva să spun că sânt basarabean – nici să par interesat de Basarabia, de Bucovina;

Să nu cer cărţi (nefolosibile pentru informare: biblioteca adunase numai „justificative ale Ucrainei”) – ci eventual hărţi ale „zonei” dintre Don şi Carpaţi.;

Realitatea a depăşit. Imaginaţia: mă aşteptam la oarecare mefienţă din partea unui ucrainean faţă de un neucrainean care cere o hartă a Ucrainei istorice – dar nici aşa: bătrânul custode m-a supus întâi unui interogatoriu în lege şi, cu toate că, după vârstă părea să fi fost militar ţarist, după îndârjire, după „inima pusă”, după ură, putea fi socotit un fost comisar de NKVD (ca să rămân în cronologie), pe scurt: un fost feroce internaţionalist devenit naţionalist feroce. În cele din urmă mi-a adus o mapă conţinând hărţi de stat major. Cu toate că îmi stăpânisem satisfacţia, ohranistul-enkavedist mi-o mirosise: drept care pur şi simplu mi-a zmuls din mâini mapa şi a plecat cu ea. Mi-a adus o hartă – mult mai puţin amănunţită. Însă când a aflat că vreau să o fotocopiez, mi-a luat-o şi pe aceea şi mi-a declarat că ei nu au nimic pentru mine!

Ofensat, am salutat şi am plecat – dar ajuns la uşă m-am întors. I-am spus moşului că n-am să uit niciodată cum „un ucrainean de-al meu îmi refuză bibliografie ucraineană!”- am scos cartea de identitate, i-am arătat numele (încă în primele luni ale exilului primisem telefon de la un omonim, care mă întrebase cum se pronunţă numele meu acasă la mine şi dacă nu sânt neam cu el – că el se trage de la Kiiv -i-am răspuns că numele se pronunţă, nu Homa, ci Goma şi este macedonean). Pentru moşul custode am rostit: „Homa.”, adăugând că nu vorbescc ucraineşte, dealtfel nici părinţii, dar ştiu că ne tragem. De la Kiiv. Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi, a fost pe pragul îmbrăţişării (şi cedării) – dar militarul (şi ucraineanul adevărat) din el s-a trezit şi, promiţând mereu mereu că altădată, altădată. M-a împins pe uşă afară.

Tot 9 ian.

— Seara: bolnav. Când m-am trezit din somn, la prânz (mă sculasem la 4, mă re-culcasem la 11) eram gata-trohnit. Mă doare gâtul, sunt ameţit, transpir, dureri musculare, etc. Cum e mai bine.