Vineri 8 ianuarie 1999

Ieri şi alaltăieri am trimis scrisori: Laszlo, Stoiciu, Elvira Iliescu, Cornel Dumitrescu.

De mult timp voiam să-mi explic istoria.

Vorbesc de Istoria (în general a) României care „răzbate” şi din cărţile mele de ficţiune; cea care mi-a „poluat” literatura.

Născut, crescut într-o familie de învăţători făcând parte dintre „apostolii” lui Haret – dar nu din oricare provincie, ci din Basarabia, abia zmulsă din gura Rusului – apoi scufundat în istorie până-n gât, a fost firesc să mă intereseze istoria; nu ca ştiinţă, nu ca materie. Nici „pasiune” nu vreau să-i spun. Ci, aşa, ca ceva firesc: ca timpul de-afară, ca anotimpurile: nu totdeauna ploaia-i bună, nici soarele pe cer – dar n-ai ce-i face: asta este, nu te poţi opune – dar gândindu-te la ea/ele, ajungi să înţelegi câte ceva din „tainele” cuprinse.

Acum, dacă aş vrea să mă laud: nu sânt singurul copil de învăţători haretişti; nici basarabeni. Aceste două „condiţii” nu cred că erau îndestulătoare pentru a face dintr-un copil un elev „aplecat” spre i storie; dintr-un adult, un frecventator al cărţilor cu istorie (nu-mi place: carte de istorie.). Probabil va mai fi fost ceva. Ce anume – nu cred că merită căutarea răspunsului, oricum: persoana care mi-a deschis, mi-a întreţinut plăcerea istoriei a fost tata.

Ciudat: el, care învăţase primele cuvinte ruseşti abia după Cedarea Basarabiei din 1940 – din obligaţie, ca învăţător şi începuse în timpul verii, pentru ca la deschiderea anului şcolar să poată preda noua materie copiilor.; următoarele: în lagăr, unde ajunsese să se descurce, ca orice biet ne-rus.

— El, ziceam, căpătase un fel de a vedea, un fel de a vorbi istoria – rusesc. Fiindcă „istoria” trecută prin capul şi pre limba tatei nu avea asemănare cu istoria din cărţile de istorie şi de la profesorii de istorie – nebasarabeni.

M-am gândit abia după moartea bătrânului (care nu era chiar bătrân: 58 ani): cantitatea de informaţie (istorică) a tatei era derizorie; istoria stăpânită de el era atâta câtă putea aduna un învăţător de ţară dintr-un fund de cătun basarabean, apoi din fundul Rusiei, apoi din fundurile succesive ale Ardealului refugiului; cât despre calitate. Şi eu trecusem prin închisoare, deci cunoscusem şi eu fenomenul folclo-rizării informaţiilor (nu mai vorbesc de al poeziilor): acolo trecerea din gură-n gură, adausurile, suprimările, fiind uneori benefice, dar nu în materie de istorie care se reazemă (totuşi!) pe informaţii exacte. Da, dar se vede că noi, oamenii ne diferenţiem nu doar prin ceea ce primim – ci prin ceea ce reţinem, acceptăm, ajustăm. Tot o influenţă rusească găseam la tata în patetismul cu care povestea istoria. În sensul că trăia cele petrecute (şi relatate), nu doar ca martor observator, ci ca participant direct. Însă mai era ceva la el – care nu cred că purta marcă rusească, mai degrabă suddunăreană: pornirea de a critica, de a ironiza – ceea ce tocmai povestise (cu atâta participare.). În fine, ca un fel de „coroană” (iar aceasta mi se pare a fi tot dinspre ruşi): când tata trăia (povestea, zicea) istoria, chit că evenimentul era unul neînsemnat, fie că numaidecât îl ironiza, îl diminua, ba chiar îl nega – o făcea, cum să spun. Înălţat în scări. Avea o privire mult mai înaltă decât a consângenilor noştri, care-şi păstrează ochii la firul ierbii (chiar dacă iarba ceea uneori e mărişoară.)

Abia când l-am citit în tihnă, cu creionul în mână, pe Stere am înţeles ceva-ceva – prin contrast: Românul priveşte lumea de la înălţimea ochilor săi: circa un metru şi jumătate.

Atunci am înjghebat o „teorică”:

Ţările româneşti dacă era vestite prin caii lor (care mergeau, în principal, la turci), nu erau cunoscute şi prin călăreţi. Aceeaşi era situaţia şi în Ardeal: Olâhul se slujea de bou, de vacă, de ghivoliţă/dri-gană (de jug), de măgar – mai cu seamă ciobanii – ori măgarul era, în fond, şi el un om care căra poveri (fireşte, din punctul de vedere strict al. Înălţimii); calul era folosit şi el la cărat samare, desagi, saci, rar la călărit, mai des: înhămat. Drept: un om în căruţă este mai sus, cam cu o palmă, decât cel aflat jos, în picioare – însă el este la curul calului, nu călare pe el! Singurii din neamul nostru care au fost călări: „Moldovenii de la Nistru', deveniţi, după ocupaţia rusească din 1812: basarabeni. Din această pricină s-au şi amestecat cu fioroşii tătari: ei, de pe cal, „discutau„ de la egal la egal (de la aceeaşi înălţime, ba mai sus cu o palmă, caii moldoveneşti fiind mai 'nanţi) cu năvălitorii care terorizau lumea dintre Caspica şi Adriatica. Călăreţii Asiei nu aveau nici o „consideraţie„ faţă de oamenii-fâră-cal – aceia nu erau bărbaţi; de călăreţii Apusului nu se temeau: lenţi, îngreuiaţi de arme şi de armuri. Moldovenii de la Nistru nu vor fi fost ei mai bravi decât cavalerii litvani, poleaci, nemţi, unguri, horvaţi – însă. Boxau la aceeaşi categorie cu tătarii: uşoară. Din înfruntările directe moldoveni-tătari de cel mai multe ori învingeau Tătarii, dar în privinţa pagubelor pricinuite de atacuri de noapte, de „raitele„(cuvânt maghiar-german, dar să nu se uite: înainte de a se stabili în Panonia, Ungurii au întârziat multişor pe actualul teritoriu al Basarabiei) date în absenţa războinicilor -aflaţi cine ştie unde: în Ungaria, în Polonia – de pe urma cărora, Moldovenii se alegeau nu doar cu vite, scule de aur – ci şi „cu ceva tătarce, de să aibe cine le spăla izmenele”, cum atât de colorat povesteşte povestaşul George Madan.

Aici am vrut să ajung: tata se afla în relaţie cu istoria ca un ne-ro-mân (chiar dacă atitudinea sa nu era cea a unui rus); ca şi Stere – el fiin-du-mi reperul – judeca nu doar istoria ca un ne-român; pentru că îi cunoscuse pe ruşi în împrejurări asemănătoare: deportarea-depărtarea.

Întrerup peroraţiunea, să notez un vis (de zi):

Primisem vizita lui Alexandru George. Ciudăţenia: în afara vizitei propriu zise (care în trezie nu ar fi fost posibilă), totul era. ca în realitate: relaţiile dintre noi, faptul că el scrisese cutare porcărie despre mine, că eu scrisesem destul de brutal despre el. Omul s-a aşezat pe un scaun, iar Ana s-a dus în bucătărie să aducă pentru el plăcintă cu mere. În aşteptare, el ar fi urmat să deschidă gura, să spună de ce venise, iar eu m-am crezut dator să fac o introducere. Am început-o, am dus-o cât am dus-o şi. Şi n-am mai ştiut ce voisem să zic, unde trebuia să ajung. Am prins a trage de timp, a face ocoluri, paranteze.

— Al. G. mă privea încruntat, somându-mă să vin grabnic la chestiune! Iar eu, în ciuda eforturilor, nu reuşeam să-mi aduc aminte acea chestiune (care nu era deloc importantă, el mă vizitase pentru cu totul altceva – nu ştiam pentru ce, dar nu era. Aceea). Disperat, mi-am zis: „Trebuie să mă trezesc din visul ăsta în care m-am băgat singur ca un prost!”

Şi – ca în vis.

— M-am trezit!

La urma urmei, visul rezumă starea nouă a visului-trezie.

În continuare, despre istoria mea:

Scriind despre, fatal am folosit „date istorice”. De unde le-am cules, într-o ţară în care Ministerul Adevărului funcţiona din plin – şi de multă vreme, iar oamenii se lăsaseră des-creieraţi, amneziaţi?

De pe unde puteam.

Cum nu aveam bibliotecă-de-familie; cum amărâtele biblioteci înjghebate în pauzele dintre o catastrofă (istorică) şi alta erau extrem de sărace, rezumându-se mai cu seamă la „beletristică” şi cum, odată ce părăsisem Sibiul, pierdusem şi pofta de a frecventa bibliotecile publice (las-că la Făgăraş nici nu găseai aşa ceva), am aterizat la Bucureşti, binişor analfabet (izat). Desigur, la „Eminescu” exista o bogată bibliotecă (în sensul că avea foarte multe cărţi), dar nu m-am folosit de ea mai cu folos decât un student din coada clasamentului. Îl descoperisem (prin Labiş) pe anticarul – clandestin – Sterescu şi nu-l mai. Acope-ream. Numai că Sterescu avea volume de versuri – interzise, romane interzise, istorii literare, culegeri de eseuri, de articole (interzise) – dar atunci cărţile cu istorie nu se aflau pe primul plan al interesului meu. Mai degrabă aveam o altă idee despre istorie, dovadă: sacrificasem bursa (mare!) pe o lună, aşteptasem vreo trei, până când anticarul îmi pusese în braţe Getica lui Pârvan. Pe asta n-o mai dusesem la cămin (de unde mi se furaseră, în chiar seara zilei cumpărării, alte două comori şi tot de la Sterescu: Hâada şi Odiseea în traducerea lui Murnu!). Îl rugasem pe anticar să mi-o păstreze la el, acolo să o citesc, în fiecare zi „o bucată” – cum făceam şi cu Istoria. Lui Călinescu, aceasta necumpărată (bietul Labiş: o cumpărase, dăduse 500 lei – în 1954: un salariu mediu; după două trei zile i se furase; la vreo lună cumpărase alta – i se furase şi aceea; cumpărase o a treia – tot de la Sterescu: descoperise o însemnare abia observabilă, cu creionul, făcută de mâna lui, însă, cum spunea chiar el: nu fusese atent la „a doua” – să fi fost oare acelaşi exemplar?). Ciudat, ne-ciudat: pentru mine Getica nu era „o carte de istorie – ci un fel de roman, ca şi Istoria literatorii. A lui Călinescu.” De ce, roman? Pentru că. Mă făcea (u) să visez, efect frecvent la elevii de liceu din cursul inferior.

La închisoare, în celulele prin care am trecut nu se obişnuia să se povestească „romane (cu istorie)”. Am asistat însă la discuţii, dispute pe tema câte unui eveniment istoric – mai îndepărtat, mai apropiat. Neconcordanţele de păreri căpătau o tonalitate străină, aproape duşmănoasă – cu totul diferită de cele din literatură, din ştiinţă. Mi se părea că protagoniştii sufereau mai mult, chiar atroce, nu neapărat pentru că partenerul susţinea o altă variantă – ci pentru că el nu avea argumente să o apere pe a sa, nu avea probe: bibliografie. Într-o discuţie despre cutare roman, cutare aventură, cel contrazis putea foarte bine să „argumenteze” astfel: „îţi spun eu! Crede-mă pe cuvânt!” – în cele cu istorie nu mergea. Că. Nu mergea. Şi ce dacă spunea, el? Dar ce valoare avea cuvântul de onoare într-o problemă de istorie – exactă, dar neverificabilă?

Mai observasem ceva: în istoria contemporană (perioadă dinainte de războiul a doilea, campania din Rusia, năvălirea bolşevicilor, chiar împrejurările în care ei, politicieni proeminenţi fuseseră margi-nalizaţi apoi arestaţi): câte bordeie atâtea obiceie, nu existau două analize, nu identice, dar apropiate, chiar dacă oamenii erau din acelaşi partid, de aceeaşi vârstă. În discuţii se recurgea la argumente de genul: „Ascultă-mă pe mine!”, iar „Nu vezi ce prostii spui?”, „Taci, domnule din gură!” urmau, firesc. În asemenea împrejurări „tinerii şi ţăranii” nu aveau voie să pună decât întrebări ajutătoare, mergând în sensul celor spuse – nici vorbă să fi formulat o altă opinie.

— Erau pe dată trataţi de „mucoşi”, puşi la locul lor (prosteşte): „Dumneata erai la grădiniţă pe când eu îmi dădeam sângele în lupta antibolşevică.”