Vineri 29 ianuarie 1999

Ieri a fost cea mai mănoasă zi a anului: am primit scrisori, tăieturi de presă, reviste întregi: Laszlo (care suferă atroce din pricina morţii lui Papahagi, se întreabă dacă nu va fi contribuit şi el prin textul Pro memoria.) – îmi trimite – ca de neobicei!

— O dare de seamă a lansării jurnalelor, la 19 ianuarie (au fost, nu 4-5 privitori ca le te-a-tru, cât ziceam eu, ci, miracol: 20!); Mariana Sipoş cu Luceafărul 1/99 în care vorbeşte foarte cald despre eroinele Damiana, Toria, Lila Piper; mi-a mai trimis şi un număr (din decembrie 98) al Contemporanului -cu Bietul domn Goma de Târlea. Mi-a mai scris: Solacolu şi Elvira Iliescu (mi-a trimis un text dat la Jurnalul literar – despre Altina).

Venise – cu poşta de dimineaţă – scrisoare de la Sami Damian.

M-am trezit la orele 5 şi am scris scrisori – am trimis şi noul text.

Azi am primit epistolă de la Luca Piţu: tot nu dă un număr de telefon (nu va fi având, omul). Iar pe al nostru 1-a notat greşit. O să i-l retrimit. Are şi el cuvinte grele la adresa lui Manolescu – nu primele: în referatul trimis pentru doctoratul lui Laszlo îl, se vede, înţepa pe Niki, din moment ce nici nu i-a fost citit (sau doar parţial): păi să se supere tovarăşul nostru, al Clujului intelectual (altfel apostrophaic) Paul Cornea, această împuţiciune marxistă, fără ruşine, fără vârstă?

Lui şi lui Grigurcu (şi lui Sami) am să le scriu mâine – acum sânt chinuit de o cumplită dureri-di-şăli – da ştii, cole (acest e (e grav) nu a ieşit la Dacia, dealtfel toate accentele grave au lipsit – şi de pe o, şi de pe a)! Lui Luca Piţu am să-i trimit şi un exemplar din Jurnal IV-V.

Că am făcut turul. PTT-ului, să mă opresc la câteva mesaje:

Scrisoarea de la Laszlo: după ce scria cât este de zdruncinat (şi de culpabilizat) de moartea lui Papahagi, trece la: „Mâine (marţi 19 ianuarie) va avea loc lansarea Jurnalului 4 şi 5. De la Dacia mi-au zis (.) să invit la cuvânt pe cine cred de cuviinţă. (.) – am făcut două propuneri: Ruxandra Cesereanu şi Ovidiu Pecican. Peco a acceptat imediat (.). Cesereanu m-a refuzat la fel de prompt: s-a certat nu de mult cu Radu Mareş (.). În schimb, s-a oferit să semmnaleze carte în preziua lansării.

        „(.) Ieri după-masă, telefon de la Ruxandra. (.) să-i explic (.) povestea cu Doru Pop şi cu intrigile ei în jurul receptării lui Icar şi Anteu. I-am zis că pot s-o asigur că, pe măsură ce surveneau diverse elemente, i le transmiteam lui Goma la Paris: faptul că a fost ea pe la mine, când încă volumul nu apăruse, că s-a scuzat pentru c-o să fiu înjurat, deşi încă nici nu ştia cine va scrie recenzia, că ne-am întâlnit şi era îngrijorată după cronica lui Grigurcu apropo de ceea ce va urma în Steaua etc. La acestea ea mi-a răspuns cam aşa: că n-a spus ceea ce zic eu că a spus, că n-avea cum să spună şi că oricum nu-şi aminteşte să fi spus ceea ce susţin eu că ea ar fi spus. Ca să fiu mai conciliant, i-am zis că da, într-adevăr, dacă mă gândesc cu mintea mea de acum şi mie îmi vine greu să să cred că a putut spune şi face atâtea chestii, dar întrucât nu-i vorba de nişte memorii, ci de epistole, care consemnează faptele cronologic, pe măsură ce apar, şi întrucât acum doi ani eu aşa le-am consemnat, ei bine, azi sânt pe deplin încredinţat că aşa au stat lucrurile, i-am citit la telefon un pasaj despre ea de la finele lui ianuarie 1997. M-am oferit (.) să le discutăm literă cu literă, dacă sunt sau nu reale – ipoteză pe care ea a respins-o. Cel mai vehement a contestat că mi-ar fi ascuns identitatea lui Doru Pop; ba nu; ba dimpotrivă; ba chiar s-a oferit sămi-l prezinte etc. (.) „Ea a conchis că e jignită de portretul care i se desprinde din Jurnal, întrucât trece drept o intrigantă. I-am replicat că n-am făcut decât să-i relatez lui Goma faptele, aşa cum s-au întâmplat, i-am trimis recenzia semnată de Doru Pop, iar dacă autorul (Jurnal-vlm n.m. P. G.), asta îl priveşte. Ea a insistat: bine-bine, concluzia e a lui Goma, dar probabil că şi eu l-am influenţat (.) Cum atâta a insistat şi a tot vrut să ştie, i-am confirmat-o: da, şi părerea mea mergea în acelaşi sens, că s-a purtat ca o intrigantă”.

Comentariul meu: Ruxandra Cesereanu este o persoană normală în acel mediu normal-de-anormal. Cel care iese prost din afacere: Laszlo: el este „înjurătorul”, „delaţionistul” (unde-o fi Geta Dimisianu a vremurilor laszliene?), „ăla care face ca neoamenii – păi de ce: păi pentru că nu-i român!” Iată: eu o înţeleg pe Ruxandra Cesereanu, când se miră, se simte rănită, trădată în prietenie atunci când cineva, un prieten de multă vreme îi aminteşte ce a spus, ce a făcut, cum anume (la un moment dat). Ea nu realizează că, pe de o parte, timpul are şi un. Trecut, pe de alta, obişnuită ca în mediul său cu toţii să-şi facă reciproc „figuri” – chiar măgării, dar să nu fie deloc obişnuită ca cineva să ţină minte măgăriile celuilalt – dar unde ne trezim? Unde ajungem, aşa, cu ţinutul-minte? De-aceea suntem colegi şi prieteni: să nu punem la inimă chiar toate fleacurile, să mai şi uităm, căci ea, uitarea.

O simt pe biata Ruxandra Cesereanu suferind cumplit: să i se facă ei, fată bună, prieten credincios, coleg fidel – un asemenea rău?

Ceea ce e mai grav: ea nu realizează că adevărul este de partea lui Laszlo. Dar de adevăr are ea nevoie – în Cetatea Intelectuală a Clujului?

Tot din scrisoarea lui Laszlo, fragmentul următor (19 ianuarie): „Impresii de la lansare.

        „Lume puţină, vreo 20-30 oameni? Câţiva elevi de-ai mei. O mulţime de ziarişti şi TVR Cluj, în frunte cu directorul Ioan Muşlea.

        „A început Radu Mareş, citind mesajul lui. Apoi, după cum ne înţeleseserăm, i-a dat cuvântul lui Pecican. Acesta a subliniat cu hotărâre că prezenţa sa la lansare se datorează unui gest de triplă solidarizare: în primul rând, (.) cu Dacia, care trece printr-o grea încercare (în acest mod am reuşit să-i împac în public pe Mareş cu Pecican (.). În al doilea rând (.) cu prietenul său Laszlo, care a avut parte de o soartă nu tocmai favorabilă şi de multe dificultăţi şi duşmănii, datorită polemicilor publicate. (.) a subliniat cu hotărâre că vrea să anunţe public solidarizarea cu, care nu este apreciat, recunoscut şi cinstit la adevărata valoare a perso-nalităţii. (.) fără a fi un demers exegetic, intervenţia lui Pecican s-a limitat la o binevenită luare de poziţie individuală.

        „Apoi am vorbit eu, am fost cel mai lung, vreo 10-l5 mi-nute.

        (.) Cele mai importante jurnale sunt, în ordinea apariţiei: Jurnalul fericirii de Steinhardt, jurnalele lui Zaciu, jurnalele lui Goma, jurnalul lui Sebastian. E vorba de valori durabile, incontestabile din perspectiva timpului. (.) Steinhardt scrie un jurnal de tip enciclopedic, umanist, general-cultural, în timp ce Goma scrie unul aplecat spre concret, valoros pe linie sociologică, morală şi istoric literară. Există multe filiaţii de perspectivă între Sebastian şi Goma, cu diferenţa că primul se apleacă în mod lucid, comprehensiv şi implicat asupra realităţilor interbelice, cărora le-a fost contemporan, în timp ce Goma ne vorbeşte despre contemporaneitatea pe care o avem sub ochi. Există acelaşi obiect de studiu pentru Zaciu şi Goma, dar, deşi îi uneşte verbul muşcător şi acidulat precum şi performanţa stilistică a scriitorului profesionist, diferenţa dintre ei este una de situare. Zaciu vorbeşte din interior, ca un fost potentat al Uniunii Scriitorilor, care a fost părtaş la multe decizii ale vieţii cuiturale, în timp ce Goma vorbeşe din exterior, ca o victimă cenzurată, refuzată, exclusă din redacţii şi edituri.

        „Am mai zis că tensiunea centrală a jurnalului lui Goma este legată de un fapt concret: în 1990 editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu a tipărit Culorile curcubeului, după care Liiceanu, speriat de context, a retras cartea din librării, a ţinut-o doi ani în depozit, iar apoi a trimis-o la topit. Încercând să-şicaute dreptatea, Goma a trăit însă stupefacţia de a vedea cum rând pe rând toate numele ilustre ale culturii române se solidarizează nu cu el, victima, ci cu Liiceanu. (.) autorul a început să-i ia la rost pe toţi cei care nu au acceptat datele realităţii, în numele unei prost înţelese mitizări. Există la noi impresia că nu e bine să-ţi recunoşti greşelile, pentru că astfel ieşi diminuat; e mai bine să le ascunzi şi să impui tăcerea pe subiecte care îţi sunt defavorabile. Tot astfel comunitatea literară a încercat să protejeze faima şi reputaţia lui Liiceanu, coalizându-se cu toţii împotriva lui Goma. (.) „Am mai spus, în încheiere, că una din tendinţele principale ale celor câteva sute de personaje care s-au regăsit în primele trei volume de Jurnal a fost să conteste că ei ar fi făcut asta, că ar fi spus asta, că s-ar fi gândit la aşa ceva etc. Şi deci era pusă în cauză chiar buna credinţă a autorului (.). Ei bine, eu sânt poate personajul principal, cel mai frecvent citat în Jurnalul unui jurnal şi vreau să declar că toate pasajele care se referă la mine sunt autentice, redau cu cea mai mare fidelitate intenţiile şi opiniile mele, deci confirm public buna credinţă şi onestitatea autorului în însemnările sale despre mine. Că nu sânt totdeauna de acord cu judecăţile sau concluziile autorului – asta e altceva; dar cât priveşte corectitudinea redării faptelor eu, ca personaj-martor, confirm că lucrurile cu care am avut tangenţă astfel au stat după cum sunt descrise în Jurnal-ul lui Goma.

        „(.) Muşlea m-a rugat să răspund pe scurt la următoare întrebare: De ce credeţi că-l urăşte atât de multă lume pe? I-am răspuns că mi-e greu să o fac pe scurt, dar iată o ipoteză: nu ne place să ne privim în oglindă! În loc să ne schimbăm noi, preferăm să spargem oglinda. Au încercat mai mulţi până acum s-o spargă, Goma a fost blocat şi cenzurat pe flanc de colegii de breaslă, dar oglinda cointinuă să funcţioneze, cu sau fără voia unora şi altiora; trebuie reţinut de asemenea că actuala garnitură de protagonişti de pe scena literară a început să scape tot mai mult controlul situaţiei, tot mai des intervin pe scenă opiniile noii generaţii, care va şti cu siguranţă să-l redescopere pe Goma şi să-i acorde locul de frunte pe care-l merită în galeria literaturii”.

Acum, seara, mi-a venit o carte de la Nicolae Dima (Basarabia şi Bucovina în jocul geopolâtic al Rusiei), scoasă la editura Prometeu, Chişinău. Îmi face plăcere să primesc un semn de viaţă de la colegul de celulă din Gherla, apoi gazda mea la Washington. Am să-i scriu, tot mâine. Acum mă bag în pat (deşi mă întreb dacă mai sânt capabil să mă ridic: durerile de mijloc mă terorizează, mă împiedecă să şi citesc).