Vineri 30 iulie 1999

Ziua de azi se anunţă şi mai vipiică decât precedentele. Şi, se zice: şi mai încărcată de ozon. Judecind după ce spun specialiştii în materie de sănătate, ozonul le face rău persoanelor „fragile” ca mine. Deci: persoanele fragile (ca mine), în zilele de/cu ozon să nu facă eforturi, să nu iasă afar din cas' – că e pericol de ozonare; sau: ozonificaţiune.

Eu, care în multe chestii am fost un precursor inocent, şi în asta mă simt ca la mine-acasă: eu mă simţeam rău de, iată: 22 ani (de la ultima trecere prin labele Secului de Rahova, când m-au chimizat chimiştii secureţi ai lui Nea Nicu soţul Chimilenei), ceva-mai rău din vara lui '89, când am avut atacul inimal).

Îţi aduci aminte, doamnă? Era târziu şi era. Căldură-Mare, soro, Ţepeneag şi cu Breban şi cu Sorin Alexandrescu, nepotul monumentului făceau şi dregeau ei înde ei şi înde securistul Brie, o uniune a scriitorilor secretă, Monica Lovinescu era speriată foc, Păruit, Marie-France Ionescu şi cu mine încercam să o liniştim, să o asigurăm că ceea ce pune la cale puitorul Puiu Ţepeneag, mână-n mână cu Sorin Amsterdamescu (cel care, din literatura română contemporană, în afară de unchiu-său, auzise doar de Titus Popovici), pe după cap cu Breban (şi cu Brie-Securie ghin Cluj!) n-are să-i zmulgă din mână, ei şi lui Virgil microfonul Europei libere. Da, însă de sub pixurile unor Ştefânescu-Costaiche şi De Ce Mihăilescu-Nu-i-Momentul? A reieşit, negru pe alb, că eu. Eram speriatul, ba chiar bucurosul că Monica nu mai are bani de telefon (citiţi-l pe luminătorul lumii, argatul liicean, D. C. Mihăilescu!). E-he, ce timpuri, timpur'li de când nu mai beau tutun: în septembrie se vor împlini zece ani!

Continuând pomelnicul, zic: din 21 martie ăst-an, când am avut primele ameţeli, carevasăzică de la patuzopt, mă-nţelegi, neicusorule, aveam eu simptome de ozonare! D-asta pretind că sânt un înainte-mergătoriu; un ăla care deminează drumurile cu propriile-i picere.

Aşa că de dimineaţă, din zori m-am perdeluit, m-am blindat împotriva ozonului care, el, pe raza soarelui vine şi atacă! Aşa am auzit. Căci de citit, am citit sub semnătura lui Iorgu cel Iordan că numele Ozon vine de la polonezul Ozanek (şi dacă de la cehul: Ozanecek?

— Bine că nu de la bulgarul Ozonov!). E-he, când lua nea Titus Ozon mingea şi o pornea el pe extremă. I se fâlfâia că numele nu i-i grecesc, ca al multor români (ce-n veci nu pier), ci făcătura unui neamţ, Schonbein, în 1840, după elinescul ozein (asta am ciupit-o într-o cio-clopedică – o dau mai departe), el ştia un singur lucru (şi bine): fotbal.

După amiază: am primit scrisoare de la Radu Mareş. Mă anunţase că, stricându-i-se ordinatorul, epistolia rămăsese îngropată în maţele 'formatice, abia de curând (expediază în 12 iulie) i s-a reparat scula. Pendulează şi el între exaltare şi depresiune, între planuri mari şi crâncene realităţi – nu doar ale sărăciei, ci ale aculturării românilor cotidieni. Ca să mă consoleze îmi scrie că în această vreme de dezinteres pentru cartea de literatură jurnalul încă mai stârneşte oarecare curiozitate. Rămânând în termenii comparaţiei: va fi trezind ceva interes jurnalul meu prin partea de bârfă, cancan, vorbe-rele – „Ia să vedem pe cine mai pizdeşte Goma-ăla.” – acesta fiind motorul.

Fireşte, nu eu am ales acest mod de exprimare: confesiunea jurnalieră. Am fost silit să recurg la hibridul cu pricina, pe de o parte încer-când să comunic ceea ce, altfel, nu pot (accesul la periodice fiindu-mi sever limitat); pe de alta, de a ataca în altă parte, ocolit, riscând să-mi poluez Lf jurnalul cu texte publicistice, cu scrisori, cu ecouri din presă, etc, aşa cum îmi poluasem romanele cu istorie de clasa a IV-a liceală.

Nevoia-i cel mai bun meşter. M-aş fi lipsit cu dragă inimă de această înţelepciune: să fi publicat şi eu ca tot creştinul cărţile, bune-proaste, într-un interval rezonabil, fără amânări, fără piedeci, fără – ei, da: acesta este cuvântul: asasinate (Liiceanu, Sorescu – şi Papahagi).

Îmi mai scrie Mareş că a primit propunerea mea (Butelii.), însă deocamdată nu-mi poate da un răspuns. Banii, banii.

Ziua a fost extrem de caldă, însă nu aşa cum m-aş fi aşteptat. Ce bune, ce bune perdelele – în fapt: sistemul de perdele – exterioare, cele care umbresc balconul. De ce Dumnezeu nu mă voi fi făcut eu perde-lar? Uite, acum mi-aş fi putut publica, nu numai Buteliile., ci şi ediţia a doua din Jurnal – la Mareş.

Seara: am telefonat la Bucureşti: în sfârşit, Lulu a primit medicamentele şi plicul pentru D-na Slama-Cazacu.