Miercuri 9 iunie 1999

Am să scriu ceva în legătură cu pacea – mai grea decât un război. La prânz mi-a dat telefon dr. Olteanu de la Baden-Baden. Printre altele i-am spus că mi-au apărut trei cărţi dintre care două la Dacia – şi i-am dat telefonul editurii. După o vreme îmi retelefonează: că a vorbit cu o doamnă şi a aranjat să treacă un prieten al lui la editură, la Cluj, să ia exemplarele pentru mine, să i le ducă în Germania, el să mi le trimită. I-am spus că a făcut rău promiţând că va face el treaba editorului (îmi spusese că doamna aceea îi comunicase: nu îmi trimisese nici un exemplar.).

Am telefonat eu la Dacia. Am dat peste o persoană care nu ştia nici cine sânt. M-a trecut alteia, am înţeles numele: Urogdy (i?). Am întrebat de Mareş – era la alt telefon; am întrebat de cărţile mele -le-a trimis? Mi-a răspuns că. Săptămâna viitoare. Am ridicat glasul: cum aşa, doar au apărut săptămâna trecută! Mi-a răspuns că. Costă poşta. Am rugat-o să-i transmită lui Radu Mareş supărarea mea.

Asta este. Autorul nu contează. Contează că ei, editori, o duc prost, că au salarii mici (dacă ei o duc prost, au salarii mici, să se lase de editoriat!) – autorul, dacă primeşte de-o ţuică să fie mulţumit – dar să nu pretindă să i se trimită exemplarele de autor!

Ora 21,00: au semnat! Gata! S-a oprit.

Nostimadă (aşa, că să glumizăm şi noi): la Belgrad, Sârbii au dansat pe străzi, strigând: „Victorie! Victorie! I-am bătut pe Americani! Am învins NATO!”

Ce ne-am face dacă n-am avea cuvintele (reversibile)?