Joi 11 martie 1999

În sfârşit, lumină! Este prima zi din acest an când, la ora 7 şi jumătate, lucrez la lumina zilei. Până acum a fost tare întunecat -rămâne însă frig, cu nori ameninţând să ne plouă iară.

Am văzut aseară Odiseea – 2001, filmul lui Kubrick. Şi am recunoscut – în plenul familiei – că mă înşelasem, că fusesem nedrept când afirmasem că filmul nu este artă – fiindcă îmbătrâneşte. Ei bine, filmul acesta, pe care l-am văzut cu Ana aici, la Paris, în 1972 (sau: '73?) nu a căpătat un singur rid. De când a murit Kubrick şi televiziunea franceză, şi ea, reia filmele sale, nu am văzut decât Odiseea – Orange mecanique ba. De aceea voi zice ceva prea-rapid, cu totul subiectiv: Kubrick nu făcea filme cu personaje, ci cu concepte (sublimate) de: despre/ale om (ului). Odiseea nu e povestea unor personaje, ci o poveste despre. În general, speţa umană – dar cât de. În-special!

Cât despre vizionarism.

Cât despre extraordinarul „estetic” devenit (în româneşte, se înţelege): frumos. Aici (acolo?) totul e gândit cu „mâna” de artist: costumele civile ale actorilor, decorurile, nava spaţială pe dinăuntru, ca şi pe dinafară, o asemenea chestie nu înspăimântă, nu terifiază – ca în toate celelalte filme (ulterioare). Astroidale, iar vocea lui Hal este, de la început, de o nesfârşită umanitate (mai ales atunci când începe a face măgării; apoi porcării.). Desigur: spaţiile pe care le călăreşte nava-cameră de luat vederi în pre-final sunt binişor lungi (fără a fi şi plicticoase), iar aici îi găseşti circumstanţe atenuante regizorului: omul a inventat-descoperit asta adineauri şi nu se mai poate opri din jucat cu jucăria asta. Dealtfel: Filip a avut curiozitatea (profesională) să privească atent genericul final: au lucrat la el cel puţin o duzină de echipe de specialişti în fotografie şi în subramurile ei.

În fine – dar nu ca punct final: muzica. Rar un regizor de film (dar era Kubrick regizor de film?) a ştiut să lipească o muzică de Johann Strauss de un film, apoi de o imagini solarizate (atunci o noutate în film), apoi de o muzică de Wagner, apoi de fragmente din Ligeti, acest mare. Ardelean ungur (ca şi Bârtok). Şi mă întreb dacă nu cumva, în Franţa, de atunci – 1973 – a primit Wagner dezlegare, a devenit un. Hitlerist talentat, vorba unui animator de televizie. Se vede că acest american rezultat din amestecul românului, ungurului, austriacului, în Bronx, „expatriat” în Anglia, nu s-a dus pe platou cu jumătate de idee – fie: trei-sferturi – aşteptând de la turnaj idei, inspiraţiune de moment, improvizaţie strălucită, aşa cum au făcut unii dintre (şi ei, mari) regizori. Ci, ca genialii „improvizatori” de jazz: dau impresia că improvizează, în fapt totul este gândit, simţit, repetat – în plus, faţă de rigiditatea instrumentistului, fie acela şi solist dintr-o orchestră simfonică; naturaleţea, firescul, bucuria-improvizaţiei. Bine învăţate.

Mă opresc aici din delirul exerciţiului de admiraţie. Oricum, mi-a făcut bine. După atâtea produse (altfel cum să le spun?) pentru televiziune, fără îndoială: bine făcute (însă confecţionate pentru consumul micului ecran), între bariere de timp, de scenariu, de manieră de a aborda „istorioara”, de extremă violenţă, de sexualitate fără motivaţie naturală – e reconfortant să-ţi speli sufletul cu o asemenea operă; nu ascultă decât de legile care, iată: au făcut să nu îmbătrânească. Şi să bată la poarta artei. Cu a mare.