Miercuri 10 martie 1999

Am terminat azi-dimineaţă, pe la orele 10. În plic am pus şi fragmentul din Memorialul Ororii privitor la cartea despre Piteşti şi am trimis totul pe adresa lui Radu Mareş. Credeam că scap mai ieftin – nu: 30 franci.

Am avut totuşi un ce profit: am citit un roman acceptabil (vorbesc de Patimile după Piteşti – dacă nu s-a înţeles): bunişor. Să sperăm că, la aniversarea a 20 de ani de la scriere (1978-l979) vor citi şi alţi câţiva oameni acest nu foarte prost roman.

Seara a telefonat Lulu de la Bucureşti: necazuri cu apartamentul: proprietarul îi cere să se mute, ori să plătească 400 dolari (pe lună)!

Înainte telefonase Solacolu: e aproape gata cartea lui. Se miră, în continuare, de Tudoran. Volumul cu pricina este chiar De bună voie. Şi a apărut în '86, după sosirea lui în Occident (l-am rugat să facă o notiţă corectoare pe textul meu, unde spun că înainte). Mi-a mai spus că mai este o poveste: revista Don Quijote (nu cunosc grafia folosită de Caraion), supliment al Dialogului. Observând că figura şi Tudoran ca redactor, Solacolu îl întrebase pe Caraion de ce îl pune pe Tudoran? La care Caraion răspunsese că, săracul Dorin, o să aibă nevoie de o recomandare, cândva. A şi avut, comentează Solacolu: când a solicitat bani de la americani pentru Agora (!), s-a slujit de cartea de vizită caraioană.

Tot Solacolu: că în octombrie i-a cerut (lui Tudoran) o prefaţă sau postfaţă pentru volumul acesta. Nepotul său 1-a căutat pe Tudoran mult, până 1-a găsit şi i-a înmânat scrisoarea. Câteva săptămâni mai târziu acelaşi nepot 1-a interceptat pe Tudoran, cerându-i răspuns -Tudoran a afirmat că i-l trimisese unchiului prin poştă. Bineînţeles, Solacolu nu a primit nimic.

Ultima: văzând emisiunea făcută de Mariana Sipoş, Iscălitoreasa aflând că Tudoran nu citise cartea ei fiindcă. N-o găsise în librării -i-a trimis-o! Cu un bileţel. Nu contează mobilul ei (că proastă nu e, doar rea), contează cum a primit Tudoran cadoul. Bineînţeles, povestaşul nu ne mai povesteşte ce va fi zis Semnătoreasa văzându-l pe Pelin, personalul ei Izdvor.

Mă întreb, post-festum): nu va fi putut Tudoran să se „încadreze” în societatea românească, fără a pactiza cu Eugen Simion? Cu Buzura? Cu Adevărul Stănescului C. şi mai ales cu „strălucitul gazetar” Popescu KKT? De mână cu Manolescu? În ce panică se va fi aflat, de va fi cedat? Şi dacă n-a fost nici o cedare – ci o mergere-înainte?

Nu e frumos să cauţi argumente postmortemice, însă pentru că tot sânt eu omul dracului:

De ce natură va fi fost opoziţia faţă de comunism a lui Tudoran? Păi, de natură. Emigratorială. El a cerat Să plece definitiv din România – spre deosebire de mine care am refuzat ofertele Securităţii de a pleca definitiv, iar în noiembrie 1977 am cerut azil politic – el nu a cerut azil politic. În 1980? 1981? Noel Bernard îi promisese post la Europa liberă, dar el nu a putut accepta; le rămăsese fetiţa în România. Apoi Bernard a murit, el a rămas în pom. Aşadar, Tudoran a emigrat -nu a, vorba lui Zaciu, „fugit”- dealtfel, Dorin e din acelaşi aluat, din aceeaşi echipă cu Zaciu, cu Paler: cea a contestatarilor-măsurilor şi nu a contestatarilor-sistemului (care ia măsurile acelea).

Am să recitesc textul pe care 1-a trimis Monicăi: Frig sau Frică, să văd dacă persistă aceiaşi nemulţumire (a mea) faţă de frânele autorului – fireşte, în primul rând cea de a nu da nume (iată încă o trăsătură de rudenie cu Zaciu); apoi.

— Dar mai bine să aştept, până după re-lectură.