Marţi 16 martie 1999

E ora 7 jumătate şi am stins lumina: a venit primăvara. Să sperăm că va ţine timpul însorit. Că de-ăl'lalt ne-am lehămitit (măi Leano!).

Veşti liniştitoare de la Bucureşti, cu locuinţa. Cică a apărut nepoata adevăratului proprietar, iar impostorul nu mai poate vinde fuga-fuga, că nu se ştie dacă nu cumva are să vină pădurariul. C-aşa-i româneasca pe la noi – tot: măi Leano!

M-a anunţat aseară Lulu: mi-a trimis prin Mirel Bran DEX-ul, are să ajungă săptămâna viitoare. Sânt curios dacă noua ediţie cunoaşte vreo ameliorare – măcar repararea enormelor gafe, astuparea găurilor -lipsuri politice, dar şi din pudibonderie ruralistă.

Mi-a venit aseară: cum va reacţiona reacţionaristul Al. George la „doar” cele 6 coloane care i se conced în DSR? Aud de aici răgetele, mormăiturile leului împăiat (altfel, antibolşevic): cum aşa, el care, de la patusopt, neicusorule?!

Cum suntem noi, getodacii: neincluşii sunt nemulţumiţi, furioşi, că de ce n-au fost şi ei băgaţi, pe lângă cutare, cutare, cutare?; neincluşii sunt nemulţumiţi: că de ce lui X i s-au dat atâtea coloane -iar lui abia atâtele? Asta-i cu „ierarhizarea”. Formula „Istorie a literaturii” nici ea nu-i mai bună, tot aceasta, a Dicţionarului rămâne cea mai puţin rea. Cu o condiţie: să existe un coordonator cu fapta (la faţa locului), nu doar cu numele. Nu am nici un interes să-l apăr pe Zaciu, dar sânt convins: dacă el ar fi fost prezent la definitivarea volumului II, nu s-ar fi petrecut atâtea derapări: Marian Papahagi şi Ion Vartic nu şi-ar fi îngăduit să publice într-un Dicţionar fragmentele lor de monografii (Papahagi a lui Găzdaru, Vartic a lui Petru Canaliu). De aici, de la depărtare se vede bine de tot: aceşti băieţi având şi ei binişor peste 50 ani s-au comportat ca nişte copii în absenţa părinţilor: au făcut „prostioare”, vorba lui Breban: şi-au chemat prietenii (în Dicţionar) şi i-au umflat: Ianoşi, Paul Georgescu, Cosaşu, Vintilă Horia. Necazul fiind că asemenea copilărisme nu pot fi ascunse, pentru că va rămâne mereu comparaţia: cât are X, „faţă de” Y? Cum justifici acest dezechilibru? Presupun că astfel: „I-am dat lui P. Dumitriu 23 coloane -fiindcă despre el ne-a fost interzis să vorbim-scriem până acum.” Foarte bine (aici intră şi Vintilă Horia, cu 16,5) – dar faci din Cosaşu un prozator mai bun (măsurabil cu coloana.) decât Bănulescu? Un scriitor mult mai semnificativ pentru literatura română decât Crainic (6), ca să nu mai vorbim de Gyr (4 coloane)?

De aici, de departe, se văd criteriile de valoare după care au cântărit Paphagi şi Vartic: în primul rând: copinajul; în al doilea (se putea să nu existe, la Cluj?): universitariotismul – la ambii. Papahagi mai are o slăbiciune: macedonenii (sau mecedo/no/filismul), legionarii (şi, viţăvercii: bolşevicii – ca Paul Georgescu), Vartic este filosemit cum numai un culpabilizat poate fi (de ce anume se va fi simţind vinovat, el, născut în 1944?) şi, cum altfel: filocultural fără frontiere ale moralei – Marta Petreu nu poate fi plânsă ca victimă: s-a aflat totdeauna pe aceeaşi lungime de undă a moralei. Şi din nou se întâlnesc aceşti doi pui de burjui Papahagi şi Vartic în fascinaţia nemărturisită (dar transparentă) exercitată asupră-le de bătrâne gloabe comuniste (Balaci, P. Dumitriu, Paul Georgescu, Paul Cornea). Ce spune Lenin, ce spune Vladimir Ilici, a propos de $i săpun?

La Vartic mai lucrează ceva: culpa de a nu fi făcut nimic înainte de 89 – dealtfel mi-a explicat de ce anume nu ieşise el în stradă când „toţi cei tineri şi frumoşi”se aflau acolo: (.)

Am simţit, fulgerător: prietenul meu Vartic (atunci eram prieteni, dăduse câteva şvunguri hotărâtoare la publicarea Patimilor (Jupă Piteşti, el şi cu Marta Petreu au constituit „motorul” publicării Artei fugii, Astrei, Sabinei (primul titlu din Biblioteca Apostrof) – dar tot el a suprimat pasajul final din Nota autorului – nici azi n-am înţeles raţiunea – cum făcea frecvente drumuri la Paris, îmi ducea manuscrise la Bucureşti. Am simţit, deci că Vartic începe să mă deteste din chiar momentul în care avusese slăbiciunea de a-mi mărturisi „întâmplarea”; iar eu, ticălos bătrân, sadic fără frontiere, nezicând nimic, dădeam de înţeles că. Nu-l înţeleg (deci nici consolez). Probabil din aceste pricini s-a străduit – şi a avut instrumentul: Apostrof; şi pe Marta alături. Deci, după ruptura noastră din iunie-iulie 1991, ei au fost liberi să se întoarcă la valorismul lor (cel ameninţat atâta vreme cât a mai trăit Negoiţescu şi cât au cochetat cu mine) – prin Breban, prin Petru Dumitriu, Ţepeneag, Norman Manea (ordinea fiind cronologică).

Acest ocol ca să încerc a explica „dragostea” lui Vartic pentru Petru Dumitriu şi pentru Cosaşu.