Luni 29 noiembrie 1999

Starea proastă în care mă bălăcesc s-ar putea datora şi situaţiei din Cecenia – ah, că n-am eu Raza Morţii! Nu, Doamne fereşte, din simpatie pentru „ideologia” cecenilor, ci din ură faţă de „tactica” ruşilor. Pot ei să mai dea încă o mie de Puşkini, Gogoli, Tolstoi, Dostoievski -tot barbari rămân. Şi nu atât: asiatici, cât – mai grav: asiatizaţi. „Poveştile” tatii, despre „ruskaia strateghia” (pui tunurile în linie şi tragi drept în faţa ochilor: cinci zile, cinci săptă-mâni.

— După aceea mai vezi tu) au căpătat, acum cu Cecenia, confirmare prin imagine. Mă întrebam – când o re-povesteam românilor (unii dintre ei făcuseră Frontul de Est): „De ce nu m-or fi crezând – doar eu îl cred pe tata!”. Răspunsul este: fiindcă Românii aceia (care făcuseră frontul) nu cunoscuseră decât înaintarea lor – şi retragerea ruşilor; când Românii s-au oprit din înaintare, au fost luaţi prizonieri şi n-au mai avut prilejul să constate „strateghia” în înaintare. Dar nu, nu merge: Şi Românii au cunoscut retragerea (forţamente, strateghia rusească pe pielea lor): de la Stalingrad (cei care nu căzuseră în încercuire), din Cuban, din Crimeea. Atunci de ce nu mă credeau? Probabil pentru că uitaseră – cum reuşeşti să-ţi răzuieşti din memorie o umilinţă.