Martf 30 noiembrie 1999

Pentru că am ajuns la sfârşitul lunii, scot câteva citate din textul lui Mircea Martin „Jurnalul de exil al lui (I) – Un atentat la ordinea simbolică a literaturii române contemporane”.

Mă simt tentat să atrag atenţia asupra unei inexactităţi încă din subtitlu (nu cred că redacţia revistei 22 i 1-a impus), însă îmi voi face cunoscute părerile după ce voi avea şi partea a doua.

A treia frază a textului conţine o a doua inexactitate (prima: „jurnalul de exil”) şi ea sună: „în ciuda cetăţeniei franceze (sic!), el a rămas exterior Franţei. Am putea vorbi, în cazul lui de un dublu exil: exilat din România (.); exilat în Franţa de limba căreia nu se serveşte în scrisul său (.). Literatura franceză contemporană nu pare să-l influenţeze (.). Refuzul occidentalizării, al integrării în Republica Literelor franceze – şi chiar în societatea franceză – este evident. Inadaptabilitate? Inflexibilitate? Inadaptabilitate ca inflexibilitate? Reiterează, prin însăşi biografia lui de creator, experienţa intelectualului inadaptabil propusă de literatura noastră interbelică? Este el un învins? Ar fi prematur să răspundem. Ceea ce trebuie spus pe loc este că, oricum, înainte de a fi un învins, a fost un învingător (s. în text).

        „Scriitor român la Paris, el îşi păstrează identitatea culturală fără nici un efort pentru că efortul anterior de a-şi câştiga libertatea 1-a întărit şi 1-a asigurat în menţinerea acestei identităţi; un fel de a recunoaşte că identitatea lui e întrucâtva diferită de a noastră: e român ca şi noi „ceilalţi„, împărtăşim această determinare, dar cantitatea de libertate inclusă în romanitatea lui este alta – mult mai mare decât în cazul nostru; altfel spus, el este mult mai liber – obiectiv mai liber – în manifestarea romanităţii lui prin însuşi faptul că a exersat această libertate chiar în timpul dictaturii, atunci când noi ceilalţi ne-am supus ei într-un fel sau în altul sau i-am rezistat, în să nu altfel decât prin intermediul literaturii – prin amânare şi prin distanţa ei, prin ambiguitate – uneori chiar prin echivocitatea – ei” „Opera lui Goma – scrisă parţial în ţară şi publicată în exil într-o primă etapă -apoi continuată acolo – se constituie ca o contra-valoare (subl în text) în raport cu valorile promovate oficial în România comunistă. (.) Contravaloarea reprezentată de opera lui se opune, nu numai literaturii oficiale din România, dar şi literaturii de calitate care s-a publicat în România în perioada comunistă, literatură care n-a fost cu totul lipsită de curaj social-politic, dar 1-a manifestat cu intermitenţe şi cu. Precauţii. Acestei literaturi Goma îi opune soluţia proprie, radicală, eroică (subl. În text), greu de asumat de către toată lumea, inclusiv de către protagoniştii perioadei: el nu ezită să rostească adevărul integral al respectivei perioade şi societăţi: nu în sensul unei exhaustivităţi, oricum, imposibile, dar al dezvăluirilor dure,neconvenabile, inaccetabile pentru regimul totalitar. Textele lui spun direct, frontal ceea ce compatrioţii lui scriitori se mulţumeau doar să sugereze, să lase să se înţeleagă.

        „Polemica lui deschisă împotriva celor mai de seamă reprezentanţi ai „rezistenţei prin literatura' (subl. În text) îşi are originea – şi acoperirea morală – în propria sa atitudine civică şi în propria operă literară aflate una cu cealaltă – pour une fois -în deplină coerenţă. Instrumentul acestei polemici este Jurnalul său, pe care îl publică în chiar timpul vieţii sale şi în timpul vieţii preopinenţilor săi. De ce dă el publicităţii aceste pagini dintr-o operă în curs: există în această iniţiativă o strategie intelectuală, artistică sau e vorba pur şi simplu de un resentiment generalizat?

        „Semnificaţia majoră a Jurnalului a trecut, în genere, neobservată pentru că noi suntem obişnuiţi să căutăm noutatea la nivelul formei nu al conţinutului. Acest text este un atentat la ordinea simbolică a literaturii române contemporane (subl. În text), ordine care a fost relativ bine stabilită în ultima perioadă a totalitarismului comunist şi pe care schimbările revoluţionare n-au clintit-o, ba am putea spune că au validat-o şi au fixat-o cel puţin pentru o vreme. Volumele de mărturii şi mărturisiri ale lui Goma subminează ierarhia de valori acceptată, încearcă să producă o răsturnare, o ruptură. E important să precizăm că nu-şi propune să tulbure ordinea estetică (subl. În text), a literaturii române contemporane, nu contestă câtuşi de puţin talentul protagoniştilor ei, are chiar tăria de a recunoaşte că a citit cu încântare multe dintre operele lor: ceea ce contestă el este pretenţia unora de a fi dat şi probe de caracter, adică de curaj civic. În acest plan se desfăşoară actul său negator care nu cruţă pe nimeni; tăvălugul însemnărilor sale striveşte reputaţii bine stabilite, aproape clasicizate, biografii retuşate prin răsfrângeri literare, false opoziţii şi false pudori.

        „Mai târziu, când intelocraţia literară şi artistică autohtonă va resimţi nevoia unei analize lucide şi a unei asumări personale şi colective, un asemenea text (în ciuda exceselor şi a inconsecvenţelor lui) ca o mărturie a unei preocupări pasionate şi pasionale pentru condiţia etică a scrisului, pentru adevărul operei şi al vieţii autorului privite împreună. O asemenea analiză nu ne duce la prea bine cunoscuta confuzie între etic şi estetic; va interzice doar acordarea de bonificaţii etice pentru merite estetice, va împiedeca o practică intrată în mentalitatea scriitorului român: convertirea valorilor în sensul frazei atribuite lui Ivasiuc: „Tu n-ai face orice ca să-ţi publici opera?” (subl. În text). Maleabilitatea, adaptabilitatea, principiali-zarea concesiei în ordine morală nu sunt numai rezultatul opresiunii dictatoriale. Goma e conştient că avem de a face cu tare cronice ale societăţii şi chiar ale culturii româneşti. El remarcă raportul strâns care funcţionează şi se acceptă la noi între geniu şi neseriozitate, convingerea că talentul scuză şi compensează toate slăbiciunile omeneşti.

        „Pentru ultima perioadă (.) judecata lui Goma (.): „Cred că există o comoditate a fricii, după cum există o comoditate a laşităţii” (s. în t.) (.) Trebuie, totuşi, măcar la o oarecare distanţă în timp să-i dăm dreptate lui, oricâterezerve mentale am avea la acuzaţiile lui: rezistenţa prin literatură şi prin cultură în anii 80 – cu excepţiile de ultimă oră bine cunos-cute – o capitulare în faţa dictaturii în forme dintre cele mai insidioase.

        „Sunt instructive paginile din Jurnal în care autorul demască „diversiunea Barbu„ şi o dată cu ea, falsul curaj al unor confraţi care, atacând Săptămâna ori răspunzând atacurilor imundei reviste, îşi blindau intervenţiile cu citate din documentele de partid sau chiar din cuvântările lui Ceauşescu. În plus, pentru „faptele lor de arme„ aceştia pretindeau şi un fel de imunitate din partea colegilor de breaslă, conform regulei ad-hoc a jocului: „cine dă în mine dă apă la moară Săptămânii”. Europa liberă, prin Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca a intrat, cum ştim, în acest joc, contribuind la creşterea reputaţiei protagoniştilor prin supradimensionarea riscurilor întreprinderii lor.

        „în aceste cazuri, ca şi în altele Goma se aplică în a denunţa consensul necritic, judecata globală definitiv-pozitivă dată asupra unor autori; după cum se grăbeşte să înregistreze orice detaliu care probează existenţa unui decalaj între aserţiunile din cuprinsul operei publicate şi aserţiunile mai mult sai mai puţin publice ale autorilor ei. Satisfacţia lui e să dezvăluie jocul practicat uneori: opera, romanul, poemele, eseurile, adică faţa vizibilă a personalităţii rămânea neatinsă de compromisuri, în timp ce pe ascuns, în cercuri oficiale şi restrânse autorul comitea lucruri inavuabile, mizând tocmai pe faptul că sunt invuabile. Duplicitatea avea, cu alte cuvinte, mai multe feţe: ea nu se constituia numai în raport cu regimul, dar şi în raport cu ceilalţi scriitori sau/ori cu publicul.

        „Curajul şi determinarea lui Goma de a ataca acest spaţiu al inavua-bilului (s. în t.) sunt, fără îndoială impresionante şi câtă vreme se menţine în intervalul creator adică în acela dintre autor şi operă, consideraţiile sale sunt nu doar interesante, dar şi valabile. Atunci când intră însă în câmpul fluctuant al relaţiilor interumane şi are ambiţia să capteze în relatarea sa infintezimalul unor conversaţii, al spuselor diferite, ca şi al vorbelor în doi peri, judecata lui moralizantă riscă să cadă în gol pentru că, departe de a tranşa în legătură cu o realitate prin definiţie subiectivă, ne pune în faţa unor dileme insolubile, mai bine zis în faţa misterului pecetluit al fiinţei. Ce se face şi ce se spune, ce se omite şi ce se scoate în evidenţă într-un dialog, când (s. în text) putem vor-bi de minciună şi mai ales de o minciună interesată, vinovată, nu inocentă?

        „„Adevărul e o categorie iar adevărul spus e alta„ (s. în text). Goma formulează cu acuitate reproşul său. (.) Mă tem că viaţa de toate zilele ne pune uneori în situaţii în care însuşi simţul moral ne obligă să disociem între ceea ce spunem şi ceea ce credem că ar fi adevărul. Ne lovim (.) de spinoasa problemă a ceea ce din punct de vedere social şi moral este indicibil: nu în sensul că nu poate fi spus, dar nu se cade să fie spus (subl. În text). Avem, de fapt, de ales între o abstracţiune pură şi fiinţa concretă, din carne şi oase, prin urmare impură, din faţa noastră. Alegere nu tocmai simplă.”

Cred că închei cu „asta” luna noiembrie, ciuruita de aniversări.