Vineri 12 noiembrie 1999

Lulu s-a externat, a vorbit cu ea Ana.

Numai vise rele, opresante. Aştept să fac operaţia.

De când urmăresc harta meteorologică, am constatat că, de obicei, pe Limanul Nistrului e totdeauna mai cald decât la Hotin şi decât în Ardeal. (Am mai spus asta? Ei şi?!)

Mă gândesc cât de frig le va fi bieţilor oameni locuind în case cu pereţii din ciment. Eu (dac-aş fi rege), casele individuale (cu 2-3 nivele) le-aş face aşa: scheletul din beton armat, pereţii însă din cochi-leţi între două rânduri de plasă de sârmă, izolaţi în interior prin panouri de „fulgi de cânepă”. Cochileţii, pe de o parte, nu au nevoie să fie arşi (precum cărămida), pe de alta calităţile lor izolante sunt neegalate. Apoi se pot confecţiona rapid, uşor, doar din lut (chiar pământ) şi din paie, faza cea mai lungă fiind uscarea. S-ar putea ridica un întreg cartier de case individuale – din cochileţi.

În zona aceea de ierni friguroase, de veri călduroase, cel mai potrivit material de construire al adăpostului este chirpicul. Suportă şi presiuni însemnate (mă gândesc la dimensiunile pereţilor): şcoala din Mana, cea „făcută” de tata, având 4-5 metri înălţime sub plafon, era zidărită din chirpici (cochileţi – nu va fi venind de la: cochilie-conchiglia-coquille?). Evident, nu ai să ridici clădiri publice din acelaşi material, însă case individuale certamente. Rămâne de rezolvat (în fapt: de redescoperit): un „izolator” între afară şi înăuntru, „marchiza necunoscută în Basarabia mea, unde se închideau pridvoarele; apoi obloane care să poată, iarna, pe ger, adăuga încă un baraj în calea frigului, iar vara păstra, înăuntru, răcoarea. Îmi aduc aminte de obloanele interioare, demontabile în fiecare dimineaţă care se adăugau celor două rânduri de geamuri. Deşi, dacă se construiesc ferestre cu două foi de sticlă (ca cele de aici, din Belleville), pe un şasiu de metal şi plastic (şi cu garnituri de cauciuc) se rezolvă în parte izolarea – şi lumina naturală.