Joi 14 octombrie 1999

Aseară târziu, pe Arte, o surpriză (dat fiind anunţul anodin din program: „Exod pe Dunăre” nici nu mi-a atras atenţia – am „căzut” pe ea, zapând): „jurnalul de bord” (filmat) al căpitanului de navă fluvială Kiralyne Erzsebet – nu garantez corectitudinea grafiei – care duce până la Ruse un număr important de evrei din Bratislava, plecaţi spre Palestina (ar urma să ia trenul până la Varna, de acolo vaporul maritim). Asta se petrece în vara anului 1940, pentru că, din România sunt luaţi pe vapor şi evrei polonezi, „blocaţi de evenimente” (nu se spune care anume – dar este vorba de ocuparea Poloniei de Nemţi şi de ruşi, după 1 sept. 1939).

Interesul meu merge însă în altă parte – pentru că subiectul este, nu doar exodul evreilor, în sensul cursului Dunării, ci „istoria vaporului” care, în acel an, 1940, după ce face drumul în jos, până la Sulina, se aşterne pe navetă: Reni – un port în Iugoslavia (Zemun? Smederevo?), transportân-du-i pe Germanii colonizaţi în secolul trecut în Sudul Basarabiei.

Cei care au montat pelicula filmată de căpitanul Andrasovicz din Budapesta nu sunt grijulii cu cronologia, nici cu adevărul istoric. O perlă: „După intrarea sovieticilor în Basarabia cedată, primul grup etnic arestat şi deportat: Evreii.”

Bine-bine, îi urâm noi pe ruşi, dar nici chiar aşa, până la a falsifica adevărul. Primul „grup etnic” arestat-deportat de sovietici din teritoriile româneşti ocupate în 1940 a fost alcătuit din. Români. Evreii au constituit, pe întreaga durată a ocupaţiei ruseşti: 28 iunie 1940 – 22 iunie 1940, aşa cum toată lumea ştie, cel mai. Auxiliar grup al ocupantului. Ruşii, Ucrainenii, Polonezii refugiaţi în Basarabia înainte de Cedare au fost primii care au fugit şi mai departe, în interiorul României – fiindcă ştiau ei ce ştiau.

„În vara anului 1940, ca urmare a pactului Ribentropp-Molotov, Germanii din Basarabia au fost recuperaţi de Al Treilea Reich.”

Prea pe scurtătură explicaţia: Pactul a avut loc la 23 august 1939.

Apoi: nu era deloc vară – judecând după imaginile filmate. Pe refugiaţi i-ai fi luat drept „indigeni” (basarabeni), după îmbrăcăminte: cojocele de oaie (unele cu „floricele), căciuli ţuguiate, din care întâlneşti numai la Românii din Basarabia, în nici un caz la ucraineni ori la ruşi. Înseamnă că evacuarea lor a început spre toamnă, ceea ce înseamnă că Nemţii au rămas pe loc, în Basarabia ocupată de sovietici, terorizată de sovietici, măcar trei luni de zile, deci şi în luna august 1940 – fără a li se clinti un fir de păr de pe cap.

Din gura unei refugiate aflăm că, ei, înjur de 100.000 de germani, din vreo 140 sate (cel mai des pomenit în film: Paris.

— De ce, doar, după cum numele îi spune, Paris era un sat de colonişti francezi – să se fi. Germanizat?), au trebuit să-şi părăsească avutul, din care au putut să ia doar câte 40 de kilograme de persoană.

Nemţii colonizaţi în Sudul Basarabiei de ruşi, în locul moldovenilor alungaţi de pe pământul lor şi al stră-strămoşilor lor, primiseră, cate 66 ha de fiecare familie. În 1940 au fost obligaţi să plece – prin repatriere – nu de frica ocupanţilor ruşi ci din ordinul Fiihrerului lor, prietenul lui Stalin!

Pornisem să vorbesc de discursul unei nemţoaice – cam aşa: „Am fost siliţi să părăsim pământul nostru, satele noastre, casele noastre, fabricile noastre, bisericile noastre – chiar şi staţiunea balneară a noastră de pe malul mării.

Este adevărat, parţial. Casele, fabricile, bisericile erau ale lor, fiind făcute de ei, cu mâinile lor harnice de colonişti şi încă nemţi. Dar pământul? Uitaseră ce spuneau părinţii, bunicii lor, primii ajunşi pe pământul răpit de ruşi Moldovei? Nu le va fi sunat stranie informaţia potrivit căreia.

„Când am ajuns noi acolo [în Basarabia de Sud] n-am găsit nimic, doar ziduri afumate, însă nici un om. Noi ne-am aşezat pe un pământ virgin.”

Curat virgin – dacă nu mai era picior de om.

— Dar zidurile? Şi încă afumate? Nemţi-nemţi, dar chiar aşa de opaci să fie cu toţii? Sau e doar opacitatea colonistului de pretutindeni?

Cam tot aşa judecă şi „Ies pieds noir” francezi pământul Algeriei. Atât că ei nu pretind că la sosirea lor, Algeria era netocmită şi goală.

Desigur, Nemţii colonişti în Rusia de atunci erau oameni harnici, pricepuţi, care au făcut minuni în haosul scitic. Dar nu am ştire de măcar o întrebare întru informare: înainte de instalarea lor prin voinţa autorităţilor ruseşti cine locuise acolo? Ce se întâmplase cu „indigenii”?

În Rusia propriu-zisă, într-adevăr, coloniştii se aşezaseră în pustiu. Dincolo de Nistru, întemeiaseră aşezări. Dar nu în Sudului Basarabiei -poţi folosi cuvântul întemeiere când îţi pui temelia casei tale peste temelii-ruine afumate?

Că nu erau ei, coloniştii nemţi chiar atât de inocenţi – prin neinfor-mare – o mărturiseşte, printre altele chiar. Îmbrăcămintea de iarnă a lor, cei care, pentru întâia oară în viaţă, cunoşteau, în sfârşit. Refugiul, nu colonizarea (deci provocarea refugiului băştinaşilor); retragerea, nu doar ducerea; pierderea, nu doar câştigul – îţi dai seama: 66 hectare din pământul gras al Bugeacului, pentru fiecare familie, scutire de dări şi de armată

— Să tot trăieşti, colonist neamţ, supus rus, în locul românilor alungaţi! Încă o dată: cojocelele de oaie şi cuşmele purtate de nemţi erau româneşti, nu ruseşti – nici nemţeşti. În secolul care se scursese se atinseseră de localni ci, aflaseră câte ceva despre „aborigeni”şi despre modul în care ei, străinii, îi dislocuiseră pe băştinaşi.

Nici un regret, nici o întrebare neliniştitoare nu i-a bântuit pe „bieţii repatriaţi”. Dacă Ţarul le dădu-se pământul acela, li-l dăduse din buzunarul lui, de Ţar al tuturor ruşilor – deci şi al tuturor Rusiilor!

La un moment dat, un colonist spune: „Abia aşteptam să ne întoarcem în Rai – în Germania.

De crezut, nu? Deşi, ei când plecaseră din împrejurimile Varşoviei (!) în 1814, apoi în 1833, din Wiirtemberg, o făcuseră pentru că li se promisese Raiul – şi îl găsiseră şi îl locuiseră, peste un secol. Nemţii colonizaţi în Basarabia trăiseră, până în 1940, în altă lume decât ne-nemţii care-i înconjurau, atât sub administraţie rusească, cât şi sub cea românească, după 1918. În Basarabia de Sud nemţii trăiseră în Rai – chiar faţă de consângenii lor rămaşi în Vaterland.

Când neamţul acela – refugiat şi el, reintrat în rândul oamenilor -spune că abia aştepta (u) să se întoarcă în Rai (în Germania), rosteşte adevărul. Numai că acest adevăr avea „vârsta” de câteva săptămâni – de când primiseră ordinul de evacuare. Iar ei, Nemţii erau evacuaţi – nici un neamţ din cei 100.000 nu a fost măcar înjurat de proaspeţii ocupanţi, necum să fie bătuţi, arestaţi, deportaţi, asasinaţi, de bolşevici, ca basarabe-nii băştinaşi.

Imaginea „Raiului-Germania” a durat cam două luni – repet: între plecarea din Basarabia, adevăratul Rai, pentru ei, coloniştii având supra-drepturi – şi „repatriere”. Ajunşi în Germania, coloniştii din Basarabia, nemţii „repatriaţi” au fost internaţi în lagăre – iar de acolo duşi în Polonia şi „repartizaţi” în casele plonezilor alungaţi! (pentru primul grup de colonizatori, cei din 1814, cercul se închisese: tot de acolo plecaseră bunicii, străbunicii lor.).

O femeie spunea că ea ar fi protestat pe lângă funcţionarul repartitor, însă acela a somat-o să aleagă: ori acolo, în Polonia, în casele polonezilor

— Ori înapoi, în Germania – în lagăr!

Tragică soartă. Eu însă, ca mereu alungat (nu „recuperat”, nu recolo-nizat ca ei), nu am rezerve de compasiune pentru ei, cei care vorbeau de „pământul nostru” şi de „staţiunea balneară a noastră” – purtând numele, nu de Sofienthal, nici de Neufeld – sate din apropierea Lacului celebru, concurent al Tekirghiolului – ci tot cinstit-tătăreşte: Budaki.