Miercuri 13 octombrie 1999

I-am scris lui Luca Piţu, mulţumindu-i pentru carte şi pentru dedicaţie. Ca totdeauna când vreau să scriu ceva de laudă, mi-a ieşit o chestie atât de scurtă, convenţională, încât nu se va fi înţelegând că avusesem intenţia de a-i mărturisi înalta-mi preţuire.

Starea de răceală (nu de gripare) mă menţine în incapacitate de a lega două fraze, de a scrie un paragraf de ce-o fi. Aşa că în timpul din urmă nu am făcut decât să verific prinţul jurnalului pe 1999 şi să fac corecturi. Sunt, sunt destule greşeli.

Tot uitându-mă la hărţile meteorologice ale Europei (pe Euronews, pe Arte), am constatat că bine făcusem aşezând obiectul dragostei mele utopiale pe malul Limanului Nistrului, între Cetatea Albă şi Saba. Motivul prim era: frumuseţe peisajului, apa lagunei în faţă, Marea Neagră la 15 km în linie dreaptă.

Dar iată, mai există un avantaj: locul are o climă dintre cele mai dulci în acea zonă a marginii estice a Europei. Desigur, gradele indicate pe hărţi sunt aproximative – ca şi locul, dealtfel. Însă am observat ceva: Litoralul nord-vestic al Mării Negre (deci şi Limanul Nistrului) înregistrează frecvent (cam) aceleaşi valori ca şi litoralul vestic al ei – în clar: (aproape) aceeaşi temperatură la Cetatea Albă ca şi la Constanţa. Şi cu 2-3 grade mai mare decât cea înscrisă la Hotin (cu vreo 5 faţă de Ardeal). Din pricina masei de apă, fireşte, Marea, fie ea şi Neagră temperează clima.

Cât anume o temperează. Am cunoscut-o pe pielea mea, din februarie 1961, de la prima „întâlnire”, la Constanţa – am povestit-o în Soldatul câinelui. Îngheţase (vorbesc, în continuare, de mare) pe o distanţă de vreo sută de metri de la mal, iar vântul care venea direct de la. Cetatea Albă mă pătrundea până-n măduva oaselor. Da, dar. Cât timp ţine acest frig siberian? O lună? Şi jumătate? Două? Oricum, nu mai mult decât în Bărăgan, dat fiind că se află între două mari întinderi de apă: Limanul Nistrului şi Marea cea Neagră.