Mărfi 26 octombrie 1999

Ieri am primit un plic mărişor de la Laszlo:

— Memoria nr 27, cu o lungă, dar strâns documentată mărturie a lui

Camilian Demetrescu – documentată în sensul necunoscut de Românii deacasă: sprijinită cu citate, cu date – verificabile, însă păcătuind prin.

Tăcerea numelui lui I. C. Drăgan, pilonul ceauşismului în Peninsulă – titlul: „Italia – exilul românesc şi stânga marxistă”. Din ceea ce ştiu şi eu, Camilian Demetrescu a evocat cu fidelitate acea urâtă pagină a „italieniştilor” români;

— Istorie – manual pentru clasa a XII-a” alcătuit de cinci autori, printre care şi Ovidiu Pecican.

La capitolul „Securitatea şi represiunea politică”, sunt pomenit şi eu cu un citat din Gherla: „M-am hotărât să nu-i uit în vecii veci lor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit şi mai ales, SĂ NU-I TAC!” cu un succint medalion (cu poză, mă rog frumos), la pag. 115

— Acesta: „ „Scriitorul, cunoscutul dizident român al anilor '70 a avut o tinereţe marcată de biografia sa de basarabean refugiat în România. A fost arestat în 1956, ca student, în timpul revoltei din Ungaria, datorită unui conflict de opinii cu profesorii (deveniţi aproape anchetatori) de la Universitatea din Bucureşti. A scris numeroase cărţi al căror subiect este universul concentraţionar românesc. Este unul dintre cei mai cunoscuţi dizidenţi din fostele ţări comuniste, care au reuşit să atragă atenţia asupra naturii criminale a regimurilor de acest tip”.

Iar la pag. 116, în capitolul „Forme de rezistenţă anticomunistă” subcapitolul „Proteste muncitoreşti şi intelectuale”, există aces paragraf: „în 1975 România se angajase, prin acordurile de la Helsinki, să respecte drepturile omului. Luând ca exemplu mişcarea din Cehoslovacia numită Charta '77, scriitorul a iniţiat o acţiune de susţinere a acţiunii de la Praga, cu intenţia de a determina un protest similar împotriva regimului comunist din România. Deşi scriitorul era supravegheat în permanenţă la domiciliu, protestului său i s-au alăturat ulterior peste 200 de nume, reuşindu-se în scurt timp să se contureze o Mişcare Goma, fapt care a reprezentat prima acţiune de opoziţie publică de la instaurarea regimului comunist în România”.

Laszlo mi-a mai trimis două texte: „Jurnalul unui jurnalist cu jurnal”, purtând indicaţia: „Cronică literară”; „Părul de lângă drum” – replică la scrisele lui Ştefănescu despre volumul său Orient Expres. Polemici.

Azi am primit scrisoare de la Vasile Baghiu: lucrează la un cotidian şi. Nu mai rezistă, vrea să emigreze.

Ce le poţi spune acestor oameni care au încercat totul, pe loc, în ţărişoară, dar nu şi-au găsit rostul: să nu plece din patrie? Să rămână pe baricade? Să prefere pâinea-rea? Nu le spun, decât: „Noroc!” într-un fel, „paşaportarii' deveniseră mai numeroşi decât ceilalţi în modesta noastră mişcare din 1977. Dar nu puteam să le interzic să semneze. Şi plecarea din ţară este un drept. Şi chiar dacă unii dintre semnatari, odată ajunşi în Occident au fost dezamăgiţi – ba chiar de-a dreptul nefericiţi – nu m-am simţit vinovat de nefericirea lor. Pentru că plecarea era un drept – în principiu, nu şi în viaţa de toate zilele în comunism; pentru a zmulge de la autorităţi acest drept elementar, oamenii riscaseră, renunţaseră la mult şi la multe – astfel asumându-şi „cucerirea”.

Vasile Baghiu îmi scrie că a citit „ultimul jurnal” (Apocriful), în care scriu şi despre textul său despre jurnalul lui Zaciu.

Mai departe. Pe unde s-a învârtit, în cercurile „scriitoriceşti”, s-a lăudat (el spune asta) cu acest fapt – i s-a adus la cunoştinţă: „„ e contestat„„

Vasile Baghiu îşi mărturiseşte surpriza şi revolta, faţă cu astfel de „tratament”, îl frământă gândul să-i scrie lui Manolescu.

Da, domnule.

Eu nu sânt surprins, deşi pentru întâia oară calificativul: „contestat”. Nu este din familia: „bandit”, „trădător de ţară”, nici măcar „resentimen-tar” (să trăiască naşa mare, Marta Petreu!), „netalentat”, „bolnav”, „nebun”, turnător”.

Şi iată cum se leagă lucrurile: ieri scriam aici despre Monica Lovinescu. Ce să fac: sânt obligat să revin. Şi să bănuiesc – fără teama că voi avea o mie de păcate, faţă de doar unu, al ei.

Fiindcă acest termen: „contestat”, dacă nu a fost formulat de Monica Lovinescu, în campania sa de eradicare a celui pe care regretă că 1-a cunoscut, atunci 1-a provocat – prin clamarea „durererii” sale de a se vedea „împroşcată cu noroi” de mine.

În lansarea acestui cuvânt văd şi mâna lui Liiceanu; era cât pe ce să spun că Adameşteanu e incapabilă de asemenea performanţă, mi-am dat peste mână: de ce să nu fie Gabriela în stare – de o măgărie?; şi a lui D. C. Mihăilescu-Nu-i-Momentul.

Şovăi: să-i spun şi Anei ce etichetă mai poartă omul ei? „Contestat”.?

Încă nu. Are ea alte pricini de supărare.