Luni 25 octombrie 1999

Am pus la poştă o scrisoare pentru L. I. Stoiciu, alta pentru Cistelecan (o fotocopie şi o transcriere a scrisorii lui D. Mircea, rugând să se publice); pentru Radu Mareş – patru dischete: – până la 22 oct (când am să retrimit, am să expediez şi întreaga notare din 22), Butelii. Din 1999 (fatal, incomplet, însă dacă mai comit ceva ăst-an, am timp să ajung din urmă trenul.), precum şi Bibliografia corectată.

Simt că, în comentariul la scrisoarea lui D. M. nu am spus tot ce ar fi trebuit să spun. N-ar fi exclus să fie doar o impresie: într-atât m-a consumat constatarea „continuităţii”, încât simt nevoia să zic şi să zic şi să zic. Poate că am să adaug băgarea de seamă: „preistoria” nu începe în 1977, când este aşternută pe hârtie scrisoarea cu pricina, ci cu un bun sfert de secol mai devreme, fiindcă Dumitru Mircea nu se schimbase deloc din momentul „elaborării” para-romanului său Pâine albă. Dacă a fost publicat (şi premiat!) în 1952, atunci va fi fost scris (sic!) în 1950. Exemplu-model îi fusese Miilea Cocor, editat în 1949 – ca să vezi: în urmă cu exact 50 ani.

Ce să înţeleg: că, aşa cum este observabilă o continuitate în bine (Nichita, Sorescu, Ion Alexandru, Buzea, Blandiana), în sensul că nu ieşeau din neantul provocat de iarna realist-socialistă, ci continuau ceea ce se întrerupsese în 1948 – aşa poate fi urmărită o continuitate în rău; în tro-gloditism. Iar acesta nu începe odată cu năvălirea comuniştilor, poate fi urmărit „în sus” la Nichifor Crainic, cel care punea în Gândirea întrebare-îndemn: „Şi dacă l-am bate?” – pe Panait Istrati care, în 1935 anunţase că se întoarce să moară în ţara şi a lui, România.

De mirare şi de durere: fiica reperului moral E. Lovinescu se ia după turma mioritică (sânt băiat bun: adevărul fiind că în multe fapte rele ciobanul a fost ea).

Îmi vin în minte patru, din care, fatal, trei sunt legate de mine: a – neonestitatea cu care a „tratat” evenimentele din iunie 1989 -crezându-se ameninţată de cvadriga Ţepeneag-Breban-Nedelcovici-Sorin Alexandrescu, a căutat ajutor şi la mine, dar simultan cu văicărelile sale pricinuite de aflarea a tot alte agresiuni ale „răilor”, ea ducea tratative, accepta întâlniri chiar cu aceia; fără a mă avertiza şi pe mine (măcar pentru că, din proprie iniţiativă promisese); b – tentativa (reuşită) de a mă elimina de la „masa tratativelor” cu

Liiceanu (alcătuirea portofoliului editorial, în februarie 1990) şi „substituirea” mea cu. Berindei şi cu fata Cornii; c – complicitatea activă cu Liiceanu – abia mai târziu am acceptat-o, deşi o observasem atunci, pe loc: „sfaturile” pe care le dădea „bietului Gabriel” de a nu-mi publica Scrisorile şi Articolele, de el cerute, descurajările (editoriale) la care mă supunea în permanenţă – rezultatul fiind logic, cel urmărit: scoaterea mea din „competiţie” (care competiţie, Dumnezeule? Competiţie cu cine, Isuse Hristoase?) începând prin retragerea din librării, depozitarea, trimiterea la topit a Culorii curcubeului – de „operaţia de măturare”, cum se spune în termeni de spionaj-terorism, ocu-pându-se trupa, comandată de G. Adameşteanu; d – (iată, s-au făcut patru, nu doar trei!) – anatema aruncată: „îmi pare rău că l-am cunoscut pe „ şi binecuvântarea dată campaniei de presă împotriva Jurnal-ului I-n-HL e – în fine, diriguirea iscălitoresei cu nume de jale, întru asasinare postumă (iată că există şi aşa ceva) a lui Ion Caraion.

Mi s-a făcut rău scriind ceea ce de multă vreme îmi stătea pe suflet.